De câte ori susţin în faţa studenţilor mei o prelegere despre principiul componistic al fugii mă gândesc la cuvintele lui Forkel: "în fuga şi în toate formele înrudite ale contrapunctului şi canonului, el (Bach) e cu totul unic, şi atât de unic încât de-a lungul şi de-a latul în jurul lui, totul e gol şi pustiu. Niciodată n-a fost scrisă de vreun compozitor o fugă care ar putea fi pusă alături de ale sale. Cine nu cunoaşte fugile bachiene nu-şi va putea face vreodată o idee despre ceea ce este şi trebuie să fie o adevărată fugă". Sunt cuvinte preluate de Dan Voiculescu ca motto a lucrării sale Fugă în creaţia lui I. S. Bach (Bucureşti, Editura Muzicală), opus despre care, cu siguranţă, se va spune că cine nu l-a consultat, nu va putea avea imaginea holografică, integrală a întreprinderilor teoretice referitoare la principiul fugii. întreprinderi care, de la Hugo Riemann cu a sa Fugen-Komposition - Analyse von I. S. Bach Wolhltemperierten Klavier und Kunst der Fuge ori Ludwig Czaczkes cu Analyse des Wohltemperieten Klavier - Form unde Aufbau der Fuge bei Bach, până la Johann Nepomuk David cu Das Wohltemperierte Klavier - Der Versuch einer Synopsis sau Jacques Chailley cu L^Art dela Fugue de J. S. Bach reprezintă tot atâtea temeinice analize ale unei matrici arhitectonice pe care H. Keller o numea "cea mai strictă şi în acelaşi timp, cea mai liberă formă muzicală". în lucrarea sa, Dan Voiculescu integrează selectiv, desigur, şi contribuţiile româneşti în domeniu, chiar dacă acestea au avut un caracter sporadic, nu de puţine ori doar cu acoperire statistică. Astfel, sistematizarea problematicii legate de construcţia temei de fugă ori a travaliului aferent dezvoltărilor unei forme contrapunctice imitative monotematice din Tratatul de contrapunct şi Fuga de Marţian Negrea şi, mai ales, din Formele muzicale ale barocului în operele lui I. S. Bach (vol. II) de Sigismund Tod