Jurnal de noapte Laura Mara îşi trăieşte imperativ condiţia de fiinţă tolerată cu graţie, de vietate cu un statut ontic aproximativ, şi, din chiar vîltoarea complicaţiilor care decurg de aici, demontează realitatea cu o luciditate de chirurg. Eroarea de a fi o femeie inteligentă, cu alte cuvinte, o adevărată monstruozitate, într-o lume de bărbaţi care au devenit transparenţi şi gelatinoşi din pricina miturilor securizante la adăpostul cărora fac cele mai mari prostii fără teama că vor fi sancţionaţi, o transformă subit într-un fel de cap limpede al existenţei de fiecare zi, într-un cenzor grăbit şi melancolic al erorilor de sintaxă socială care pun într-o gravă criză morfologia comunitară însăşi, singularizînd-o moral pînă la pragul de sus al anxietăţii. Poezia ei, poezia unui om vulnerabil şi condamnat la singurătate, mai ales atunci cînd se refugiază în mijlocul vacarmului din piaţa publică, este o tehnică de supravieţuire şi un instrument de disecţie în acelaşi timp. Oscilînd polemic între universul domestic, a cărui recuzită se scurge permanent din bucătărie în metafizică şi retur, şi speranţa surdă că denunţul poate mîntui şi de singurătate, şi de prejudecăţi, şi de moarte, ea pune faţă în faţă imaginea crudă şi reverberaţia ei aburită, tăietura dură şi reflexul ei de lumină, fatalitatea realului şi aspiraţia surdă către o altă lume, imanenţa brutală şi visul purificator. Inventariind, Laura Mara dezactivează stereotipiile, denumind obiecte şi lucruri, ia în posesie natura lor profundă, descriind situaţii aparent comune, reconstruieşte din temelii lumea însăşi. O reconstruieşte repede, oarecum în stare de urgenţă, dar, mai ales, o re-construieşte inteligent, rebel, amar şi trist: aha şi cât de mult îţi doreşti să le vâri mâinile sub nas de-abia scoase de prin măruntaiele bucătăriei de-abia scăpate din luptele ei intestine făcând pe naiva pe nesimţitoarea şi pe g