„Avem o ţară frumoasă, spunea cineva deunăzi, când hoinărea pe coclaurile Doljului. Păcat că ...“ şi s-a oprit. Mă opresc şi eu la aceeaşi frumuseţe - a Olteniei, deocamdată - care, dacă ar fi să ne-o lipim pe frunte, ne-ar da bilet de intrare liberă pe toate podiumurile Europei. Păcat (că)...

Hulită de bucureşteni, ironizată potolit de ardeleni şi povestită în bancuri de moldoveni, Oltenia are un cusur pe care nimeni nu i-l poate tăgădui: e frumoasă. Lăsând la o parte oraşele - un pic cam multişor mutilate de comunism, faţă de alte părţi ale ţării - precum şi zonele turistice deja cunoscute, „ţara“ oltenească este de departe mai pitorească decât toate cele trei regiuni amintite la început. Atuul de căpătâi este diversitatea, cadrul natural plecând de la stâncăria impresionantă, la dealurile blănoase de păduri, trecând apoi prin câmpiile stropite cu maci şi oprindu-se în adâncul tumultuos al Dunării. Şi fiecare judeţ al Olteniei cuprinde măcar două dintre aceste forme de relief: câmpiile sudice din Dolj şi Olt au graniţa pe Dunăre, câmpiile înconjurate de dealuri din Mehedinţi îşi sprijină fruntea pe piscuri, la nord, şi îşi înmoaie tălpile în acelaşi fluviu bătrân, la sud. Iar Gorjul şi Vâlcea, ici însorite şi colo umbroase, îşi temperează climatul colinar cu acela al Carpaţilor Sudici.

Căpiţe de fân, flori rare şi găini la poartă

Ochiul călătorului este obişnuit cu alternarea câmpurilor de cereale, cu zonele viticole şi pomii fructiferi. Iar în toate anotimpurile, pe tot cuprinsul Olteniei „cresc“ tradiţionalele căpiţe de fân ce dau mai bine decât orice altceva senzaţia de rural, de „la ţară“. De asemenea, flora Olteniei este deosebit de bogată: cuprinde 900 de plante, dintre care 300 rare. Aici se poate găsi cea mai mare pădure de castan comestibil (Tismana), dar şi pădurea de liliac sălbatic (Ponoare, 20 de hectare), parfumul său a