Când mi-a venit ideea unui volum de convorbiri cu Octavian Paler? Îmi amintesc bine momentul: tocmai încheiasem lectura romanului său Viaţa pe un peron, căruia urma să-i fac o prefaţă pentru ediţia de la Corint. Eram, de ani buni, impresionat şi intimidat de Octavian Paler. De cărţile sale, ca şi de ieşirile în spaţiul public, întotdeauna memorabile prin greutatea şi tonalitatea cuvintelor rostite. Într-o epocă a logoreei şi grafomaniei, cu atâţia analişti improvizaţi şi scriitori închipuiţi, acest intelectual strălucit avea darul de a restitui cuvântului gravitatea pierdută şi axa lui interioară. Aproape fiecare propoziţie scrisă ori rostită de Octavian Paler se întipărea în memorie şi în conştiinţă, făcându-te să gândeşti şi să-ţi pui unele întrebări. Nimic nu era de prisos, superfluu, scriitorul şi oratorul cântărind cu atenţie verbele şi scuturându-se de adjectivele inutile. Ceea ce mă frapase recitind Viaţa pe un peron era nevoia de comunicare a autorului, satisfăcută (dar numai până la un punct) prin intervenţiile, confesiunile şi dialogurile personajelor sale. În toate cărţile lui Octavian Paler există o voce multiplicată, un ego care se diminuează voit, ca să înregistreze alteritatea. Persoana întâi singular nu este rezervată unui anumit narator; prin ea se exprimă, pe rând, diferite identităţi, proiectate şi explorate de un scriitor care ştie să asculte. Când interlocutorul lipseşte, Octavian Paler şi-l creează, dedublându-se şi purtând pasionante dialoguri interioare. Viziunea artistică nu mai prezintă acea omogenitate din creaţia autorilor monoideatici, însă diversificarea ei are ca rezultat o uimitoare lărgire a universului moral. Maniheismul ce face şi astăzi atâtea victime e respins din capul locului de un scriitor pentru care lucrurile nu sunt deloc simple; şi pentru care nuanţele contează. Adevărul, binele, dreptatea nu sunt predeterminate şi nu se af