Din 1907 incoace, ţăranii au dispărut in vărtejul schimbărilor epocii. Transformaţi in "proletariat agricol" după colectivizare, tinerii au migrat spre oraş. Nici falimentul postcomunist al industriei romăneşti n-a fost echilibrat in interes pentru economia rurală.

Din 1907 incoace, ţăranii au dispărut in vărtejul schimbărilor epocii. Transformaţi in "proletariat agricol" după colectivizare, tinerii au migrat spre oraş. Nici falimentul postcomunist al industriei romăneşti n-a fost echilibrat in interes pentru economia rurală.Â

 Â

In urmă cu numai o jumătate de secol, intr-un sat nealterat de colectivizare, ziua ţăranului curgea incă domol pe făgaşul "duratelor lungi" săpate-n istorie. Ca-n Evul Mediu, o gospodărie producea in calendarul muncilor anului aproape toate cele trebuitoare familiei. Intr-un sat de deal ori de munte - căci insule ale "traiului liber" nu mai erau decăt in inălţimile neprielnice cerealelor - , ţăranii păstraseră aproape aceleaşi unelte şi deprinderi, obiceiuri şi ritualuri ca şi intemeietorii aşezării.

Â

Â

SCURTE AMINTIRI. Incă aud nostalgii de orăşeni după idilice aşezări şi petreceri rurale. Greu s-ar afla insă vreunul care cu incăntare să-şi inchipuie traiul aidoma săteanului de rănd al unei colectivităţi tradiţionale. Fără canalizare şi curent electric, cu drumuri infundate de ploi şi de ninsoare, fără alţi bani decăt aceia scoşi toamna la tărg din vănzarea vreunei vite - cum incă era prin anii ’60 in multe sate romăneşti - , e de-nţeles exodul tinerilor către oraş. Cănd s-au inmulţit şcolile au apărut "profesionalele", internatele, bursele de studii şi, mai incolo, perspectiva salariului fix, a concediului in staţiune şi apartamentul de bloc, generaţia vărstnică scăpăndu-i pe urmaşi din căpăstrul datoriilor filiale strămoşeşti.

Â

Â

In satele colectivizate, ruperea de tradiţii