Cînd îţi petreci ani de zile în incinta unei biserici de care eşti legat prin meseria pe care o practici - organist şi dirijor al corului bisericesc - nu se poate să nu te încarci cu starea ei de spirit. Îi împrumuţi clar-obscurul serilor şi penumbra dimineţilor friguroase, îi împărtăşeşti solemnitatea înfiorată a vecerniei sau gustul de taină al euharistiei. Ceva din atmosfera ei trece în tine şi, printr-o subtilă asimilare sufletească, îi devii intim. Iar dacă în plus ai o sensibilitate de tip scriitoricesc, adică o acuitate a percepţiei graţie căreia amănunte pe care alţii nu le văd ţie îţi sar în ochi, dacă aşadar poţi pune pe hîrtie căldura afectivă a unor detalii ecleziastice, atunci vei deveni cronicarul fidel al istoriei unei biserici. Vei fi legat de ea prin firele nevăzute ale revelaţiilor pe care ţi le-a prilejuit şi îi vei deveni pînă într-atît de apropiat încît îi vei putea descrie decăderea. Îi vei înregistra declinul rînduielii şi scăpătarea autorităţii, şi vei simţi cum aerul hieratic de odinioară se preschimbă în răceala unui muzeu stingher şi gol, a cărui părăsire nu mai poate fi mascată de fastul întipărit în decorul ei impozant.

Cam în acest fel poate fi caracterizat, în cîteva cuvinte, jurnalul lui Toni Halter, scriitor elveţian de expresie romanşă, autorul unuia din cele mai impresionante mărturii despre declinul Bisericii Catolice. Paginile jurnalului au fost scrise între 1970 şi 1974, într-o perioadă cînd autorul prinsese obiceiul ca, după terminarea slujbei religioase, să-şi pună pe hîrtie impresiile. În privinţa stofei din care era croit elveţianul cu înfăţişare severă şi dură, a cărei asprime contrasta cu fineţea umorilor ce-i însufleţeau scrisul, cea mai potrivită expresie e cea de "introvertit resemnat": introvertit, deoarece avea o fire interiorizată sub imperiul căreia nu-şi îngăduia efuziuni cotidiene, şi resemnat, fiindcă