Cum se întîmplă adesea într-un sequel, ultima parte se încarcă de ricoşeuri parodice, asta înainte de a apărea filmul care amestecă toate clişeele cu putinţă. După Omul păianjen (2002) şi Omul-Păianjen 2 (2004), Sam Raimi revine cu a treia parte care se vrea şi mai spectaculoasă. Acest "şi mai" este adesea fatal filmelor de serie, regizorul se simte obligat să supraliciteze ca să nu se repete şi din acest concurs de împrejurări ies monştri. În cazul de faţă este vorba despre o formă de viaţă extraterestră, un simbiot care îl virusează pe Peter Parker (Tobey Maguire) făcîndu-l din om neom sau mai precis un supraom nietzschean, varianta de pe Broadway, iar dintr-un amărît de fotograf care-i făcea concurenţă neloială un mutant care are o dantură minunată, toată numai zîmbet. În scenă mai apare şi Sandman, ucigaşul unchiului lui Peter, care nu e un om rău, dar lipsa de fonduri pentru medicaţia fiicei sale îl determină să apuce o cale greşită. Urmărit de poliţie, după ce evadase din închisoare, tipul cade într-o fosă la o bază de cercetare exact la ţanc pentru a servi drept cobai unui experiment de dezintegrare moleculară. Dar cum se ştie, după dezintegrare urmează o reintegrare şi mai spectaculoasă, recompusul individ asemeni Mumiei, - puteţi alege ce parte doriţi -, se transformă în nisip cînd vrea şi din nisip îşi trage un corp gigantic. Între timp Harry Osborn, prietenul lui Peter, redevine ce-a fost şi chiar mai mult decît atît, un super Green Goblin şi un prieten desăvîrşit, şi după un caft spectaculos unde surfează cu skateboard-ul printre zgîrie nori şi conducte vînîndu-l pe Spiderman este buşit serios de acesta din urmă şi îşi pierde memoria şi cu ea furia, but not for long. Toate aceste rocamboleşti amnezii şi flashback-uri, racourci-uri, mutaţii şi dezmutaţii fac filmul un simplu joc cu măşti, gen uite popa nu e popa. Lăsînd la o parte buşelile din film de tali