51. Greata si lamaia
Asa cum era, nenorocitul meu de serviciu imi garanta dreptul de a locui in Bucuresti, fara teama de a mai fi oprit pe strada, serile tarziu, de catre patrulele de politie, cum nu o data mi se intamplase.
Ma simteam mai aparat intr-un fel - strada nu mai era "a lor", nu ma mai furisam, eufemistic vorbind, pana la Nichita sau pana la Casa Scriitorilor sau la Toma Laurentiu, la Casa Studentilor, locuri unde ma simteam mai in siguranta.
Chiar daca nu eram tocmai in regula, pentru ca n-aveam buletin, aveam in schimb o legitimatie de serviciu care ma scutea de probleme. Pentru cei nascuti - norocul lor! - dupa 1990, pare o fictiune ceea ce spun eu acum, dar, "pe atunci", uneori se faceau razii prin carciumi, baruri, cofetarii chiar, erai legitimat si, conform actului doveditor, erai chestionat, dupa caz, ce cautai acolo in loc sa fii la slujba ori la scoala! De necrezut, nu? Atata umilinta...
Dar nu numai umilinta... ci si frica.
Eram intr-o seara la Nichita. Avusesem o discutie - printre putinele de acest gen, pentru ca nu agrea zona - pe o tema vag politica; mai degraba etica. Un poet, dintre cei "ai casei", sa zicem, care nutrea, ce-i drept, un soi de veneratie dusa pana la servilism fata de Stanescul respectiv, tocmai publicase, in Romania libera ori in Scanteia, nu mai stiu precis, un poem dedicat, explicit, din titlu, lui Nicolae Ceausescu. Nu stiu de ce m-a infuriat atat de tare faptul respectiv - la urma urmei citeam, zilnic, zeci de asemenea mizerii, dar de data aceea, fiind vorba despre cineva atat de apropiat, am avut sentimentul tradarii; am protestat vehement, intrebandu-l pe Nichita de ce tolereaza in imediata lui apropiere afectiva un individ care se preteaza la asemenea pupincurisme fara sa i-o fi cerut cineva. Inteleg, si accept uneori, compromisul, chiar daca nu ma face sa ma simt bine, atata
