Cu toate că şaizecist conform calendarului, Nicolae Prelipceanu se desparte vădit de standardele exponenţilor acreditaţi ai gene­raţiei d-sale. Refractar vizionarismului cos­mic în grandioasă abuliţie al acestora, se exprimă frecvent prin temele modeste ale proximităţii, înlocuind explozia vitalistă cu oboseala de-a fi. Decorului măreţ i se substituie banalul, anodinul, prozaicul, producînd impre­sia unui "realism" asumat. Astfel încît, mult mai curînd decît drept un fidel purtător al însemnelor şaizeciste, îl vedem ca un precursor al optzeciştilor. E adevărat, îi lipseşte verva cu tangenţe avangardiste, lejera desfăşurare "inspirată" a celor din urmă, dar nu credem a greşi stabilindu-i o rădăcină comună cu aceştia şi anume blamarea condiţiilor mizerabile în care ne-am aflat cu toţii în epoca finală a regimului totalitar din România, zisă "de aur". Ca dovadă avem cîteva texte de rejecţie a naţionalismului festivist ajuns pe atunci la saturaţie şi încă neistovit. Ecoul imnului naţional se pierde într-un peisaj crud al indolenţei, somnolenţei, incuriei, desfigurat pînă la grotesc: "deşteptarea în gara de nord că măturăm culoarele/ astfel se trezesc din somn românii/ care nu mai aşteaptă nimic/ nici un tren nu mai vine/ nici un tren nu mai pleacă/ numai cîte-o boare palidă mai pîlpîie/ în ochii lor stinşi/ tac şi se tem se ascund unii după alţii/ totuşi cine trebuie îi vede/ sînt murdari/ put/ unii au ochii sticloşi/ cu toţii s-ar face cît mai mici/ ca să nu-i poată nimeni identifica/ să nu-i pună la socoteală nimeni/ ştiţi/ noi nici n-am existat vreodată/ totul nu e decît iluzie o simplă iluzie/ şi măturoiul chiar şterge această iluzie/ şi ea se pierde într-un nor de praf/ ca-n Grand Hotel Victoria Română/ ca-n atîtea alte dăţi// stăm, de o parte şi privim totul/ cu îngăduinţă/ pînă cînd unul întreabă candid/ bre dar aceia nu sîntem noi?/ morala/ deşteaptă-te rămîne ce