Să fii miop e, potrivit unei credinţe care vine de prin Renaştere, o binecuvîntare. Miopii au suflet bun. Să fii, însă, un miop adolescent poate da coşmaruri. Ironiile, glumele, aceleaşi care-i ating, din mersul turmei, pe liceenii buni la carte, înfloresc în cîrca dioptriilor multe. În spatele lor, însă, e o lume cît o mansardă, unde retortele şi cărţile sînt complicate cîmpuri de experienţe. Ale cuiva tînăr, rezistînd prin pasiune extracurriculară, am spune azi, unei şcoli cu păcatele ei, ale cărei pisăloage sisteme şi reguli nu sînt însă nimic pe lîngă programul de "creştere" pe care voinţa lui reuşeşte să i-l impună. Jurnalul de "lene" ispăşită prin crîncenă ambiţie e Romanul adolescentului miop, ediţia din '89, de la Minerva, prima completă (după apariţia primului volum, în 1987, îm "Biblioteca Manuscriptum") cu documentata prefaţă a lui Mircea Handoca, cel care a şi stabilit textul şi a redactat tabelul cronologic.

Primul volum e lung cît un an şcolar: 1924-1925. Lucrez la un roman, fraza de început a lui Sebastian, spusă cu anume emfază, este la Eliade mărturisirea unei chezăşii puse sub singurătate şi secret: "pentru că am rămas singur, m-am hotărît să încep chiar azi Romanul adolescentului miop." Există şi un confident, Dinu, care cunoaşte romanele din burta romanului. Timpul e scurt, un an de şcoală, cum spuneam, povestea, însă, e mult mai lungă. Caiete păstrate, jurnale, răzbunări de hîrtie, reţete (adolescentul trebuie să se îndrăgostească, fiindcă altfel, halal best-seller...), sugestii frivole, date de verişoare citind La Medeleni. Nu va putea, e clar, împăca pe toată lumea, dar "romanul trebuie scris".

Mi-e necunoscut cît mai visează adolescenţii de azi la piatra filosofală, însă dorinţa de a ieşi în evidenţă, pe căi mai superficiale, poate, s-a păstrat şi-o să se păstreze cît vor exista ierarhii. Cum şcoala e principala fab