Criza s-a declanşat cînd actualul prim-ministru, Recep Tayyip Erdogan, l-a numit pe ministrul său de Externe, Abdullah Gül, candidat la preşedinţia ţării; acesta urma să-l înlocuiască pe preşedintele Ahmet Necdet Sezer, al cărui mandat încetează pe 16 mai. Pe vremuri, dl Gül a cochetat cu islamul politic. Soţia lui poartă văl, la fel ca 55% dintre femeile din Turcia. Deniz Baykal, liderul partidului de opoziţie, a izbutit să blocheze alegerea de către Parlament a dlui Gül, provocînd absenţa cvorumului. Curtea Constituţională urma să decidă dacă totuşi votul "pentru" nu ar fi putut rămîne valabil în condiţiile date: Abdullah Gül obţinuse 357 de voturi din cele 361 exprimate. S-au amestecat generalii: altfel decît mai peste tot în lume, în Turcia armata garantează continuitatea democraţiei. Pînă acum a făcut-o prin patru lovituri de stat. Generalii au avertizat că nu vor accepta un verdict pozitiv al Curţii Constituţionale. Curtea s-a supus.

Conform Constituţiei din 1982, în Turcia, preşedintele nu are mari responsabilităţi, dar are importante prerogative politice: el numeşte membrii înaltei magistraturi şi pe înalţii funcţionari ai statului, exersînd un control asupra Parlamentului şi Guvernului. Postul de preşedinte are o imensă valoare simbolică: preşedinte a fost Ataturk, întemeietorul Turciei moderne, sinonim al modernizării, occidentalizării şi laicităţii fostului Imperiu. Pînă acum, preşedintele şi şeful Guvernului aparţineau unor curente politice diferite, ceea ce asigura un echilibru al puterii. Criza s-a declanşat din cauză că s-a ivit perspectiva ca AKP (Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării), partid islamist moderat, să poată cumula ambele puteri: şi pe cea a Parlamentului şi pe cea a preşedinţiei.

Popularitatea unui partid islamic, exprimată acum şi instituţional, pune sub semnul întrebării evoluţia democratică şi seculară, lentă şi nu lip