Faza succesivă a acestei sinteze se desfăşoară de-a lungul domniei lui Carol I, între 1866 şi izbucnirea primului război mondial. Contemporanii au reţinut însă că numai de la Independenţă transformările în domeniul urbanistic şi edilitar au înregistrat progresele aşteptate, prin care oraşul nou se naşte alături de cel vechi. Alimentarea cu apă potabilă prin conducte, organizarea salubrităţii, rectificarea şi adîncirea albiei Dîmboviţei (cu ingineri francezi), introducerea transportului public (tramvaiul cu cai, din 1892 şi electric), utilizarea petrolului, gazului şi electricităţii pentru luminarea străzilor au fost principalele reforme care au apropiat condiţiile de viaţă ale bucureştenilor de acelea normale în Occident. Primul bilanţ al acestei etape din viaţa oraşului şi a ţării a fost expoziţia jubiliară din 1906: cele patru decenii care se împlineau atunci pot fi comparate cu ce a însemnat domnia Victoriei pentru Londra sau a lui Franz Joseph pentru Viena, Budapesta şi Praga. În capitala statului român unit (regat din 1881), populaţia s-a dublat: 300.000 la începutul noului secol, faţă de 177.000 în anul Independenţei, corespunzînd cu creşterea demografică totală, de la 4.500.000 la 6 milioane de locuitori. Încă un milion şi jumătate se vor adăuga pînă la moartea lui Carol. Clasa pe care clivajele sociale ale veacului al XIX-lea au adus-o în fruntea mişcării de modernizare, cea a burgheziei de funcţionari ai statului, a crescut şi ea de la 64.000 (în 1871) la 102.500 în 1900. La Bucureşti, acelaşi recensămînt înregistra aproape 6000 de funcţionari. Numărul arhitecţilor, 116, numai în Capitală, indică marea căutare de care se bucura această profesiune, înzestrată cu un statut oficial de cînd s-a înfiinţat, în 1891, Societatea lor, sub preşedinţia lui Al. Orăscu, autorul Universităţii.

Ei aveau într-adevăr de lucru. Numai în anul 1890 s-au clădit aici 1