Fred Astaire (Frederic Austerlitz), 1899-1987 Stranie şi binecuvîntată a fost acea săptămînă din urmă cu o sută şi ceva de ani cînd Cinemateca, aflată peste drum de Polar, avusese ideea unei completări fără cap, fără coadă, fără generic, fără cuvinte, fără cine joacă, fără regizor, ca un fel de bucată de meteorit căzută din cer şi nimerită exact pe ecranul din Magheru, unde nimeni nu o întreba cine e, ce vrea, ce cauţi tu în viaţa mea sau cu cine semeni dumneata? Nu semăna cu nimic şi nu căuta cine ştie ce. Era, serios vorbind, o bucată dintr-un film muzical, o secvenţă de vreo 15 minute, fără bătăi, dar ruptă din rai. Era neserios vorbind, un dans cu Fred Astaire. Începea cu un tangou, după aceea trecea la step, pe urmă apărea nu cu Ginger Rogers, ci cu Eleanor Powell, dansa cu ea, după care amîndoi se urcau pe pereţi şi mai sus. Nu-l voi descrie. Mă voi descrie.
Am văzut prima oară bucăţica aceea de peliculă într-o luni cînd mă dusesem la deschiderea unui ciclu de filme grele şi profunde, realizate de un regizor greu şi profund - nu ştiu care, căci sînt mulţi în această direcţie. Fred Astaire, în dansul lui, mi s-a părut o completare drăguţă şi aleatorie. Filmul profund m-a captivat şi mi-a dat acea convingere gravă şi sănătoasă că mă va urmări toată viaţa şi va ocupa un loc important în cultura mea cinematografică. Noaptea însă, ca o fetişcană oarecare, am visat că dansez şi bat step ca Fred Astaire; îmi ţineam în braţe iubita - în perioada aceea o dulce normatoare pe un şantier din Giurgiu, care făcea în fiecare zi o navetă reciproc avantajoasă. Sîmbătă seara rămînea în Bucureşti, ieşeam şi dansam pînă spre două de dimineaţă la "Universităţii". Dansa excepţional.
Încît marţi seară, de cum a aterizat în Gara de Nord, am dus-o la Cinematecă să-l vadă pe Fred Astaire, să vadă şi ea ce-i aia dans. Băiatul - aşa i-a spus ea - i s-a părut demodat şi de
