Într-o seară treceam pe o alee şi am văzut, prin geamul cu gratii de la parterul unui bloc, o femeie între două vîrste care lucra la o maşină de cusut. Într-o fracţiune de secundă, am întrezărit prin perdelele subţiri şi gratiile groase întreaga alcătuire a camerei. Era acolo un şifonier negru din acela lucios, o servantă la fel de lucioasă pe care era un televizor, şi alături un milieu alb cu roşu şi o vază de un albastru închis cu încrustaţii aurii. Florile din ea erau probabil de plastic... Acea scurtă imagine mi-a deschis în minte, la fel de fulgurant, o fereastră spre trecut. Un trecut dureros şi inconfortabil. Pentru că decenii de-a rîndul aşa au fost majoritatea căminelor romÈnilor, de la bloc şi nu numai. Aşa cum destule mai sînt şi astăzi. În acel moment am simţit brusc în nări amintirea mirosului specific al acelui tip de casă. Un iz de preşuri mucegăite sau de pereţi igrasioşi. Un fel de frig atavic mi s-a cuibărit parcă în oase: amintirea frigului propriu al comunismului, a caloriferelor gălbui pline de zugrăveală, cu elemenţii lor reci şi ascuţiţi. Amintirea televizoarelor alb-negru, lăcuite şi ele pe părţile lemnoase, la care, din cînd în cînd, imaginea fugea în sus sau apăreau purici şi oamenii se suiau pe bloc să reorienteze antena. Sufrageriile acelea curate şi neprimitoare, cu ale lor canapele peste care erau aşezate perfect cuverturi miţoase sau tricotate, şi cu tot felul de mobile cu suprafeţe în care te puteai oglindi. Lustrul acela care desemna maxima bunăstare şi confort orăşenesc al acelor timpuri. Mai erau şi bucătăriile cu mese albe sau bleu cu muşama pe ele, cu dulapuri în aceleaşi culori avînd butoanele uşilor rupte sau lipsă, cu cămări în care zăceau borcane de murături, cu aragazul standard al tuturor, cu frigiderul Fram cu a lui clanţă mare într-un colţ în care se vedeau pînă jos pereţii daţi cu ulei. Şi ferestrele acelea a căror