O teorie deja veche din ştiinţele limbii ne avertizează să nu ne imaginăm cuvintele ca pe cioburile unei oglinzi care, în întregul ei ideal, ar reflecta Realitatea. Mai potrivit este să ni le concepem ca pe nişte instrumente, pe care le folosim ca să "facem lucruri". Adică să intervenim asupra realităţii sau să conferim statutul de "realitate" unei interpretări a lucrurilor care ne convine. Folosul unei asemenea viziuni devine evident atunci cînd avem de-a face cu vocabula "mitocan". În acest caz, este de la început imposibil să ne închipuim o noţiune "neutră", cu valoare descriptivă. "Mitocan" este o etichetă, or, o etichetă presupune, în mod esenţial, relaţia dintre cel ce o lipeşte şi cel căruia i se lipeşte. La rîndul său, actul etichetării ne spune, în principiu, mai multe despre subiectul său, despre "etichetator", decît despre obiect, adică despre "de etichetat".
Chiar istoria termenului ilustrează acest adevăr. "Mitocan" vine de la "mitoc", biserica în jurul căreia se coagula un cartier (adică, în sensul vechi, o mahala). Printr-o metonimie, mitocul ajunge să exprime spiritul întregii comunităţi, care, mai tîrziu, e identificată cu o întreagă clasă mijlocie ce începe să se manifeste în spaţiul public, trezind dispreţul, dar şi suspiciunea elitelor tradiţionale. Din perspectiva acestora din urmă, "mitocan" devine un termen peiorativ, menit să-i admonesteze şi să-i amendeze pe cei care, fără a fi "bine-născuţi", îşi uită locul şi lungul nasului.
"Mitocan" este cuvîntul din limba română care seamănă cel mai mult, prin sens şi destin, cu occidentalul "burghez". Acesta din urmă denumeşte, la origine, nu atît pe locuitorul unui burg, al unui oraş-cetate medieval, ci pe cel ce participa, cu onoare, la comunitatea cetăţenilor, adică a oamenilor egali şi liberi. De aici, a ajuns să denumească întreaga stare a treia, iar apoi, dispreţul etico-estetic f
