Ce s-o mai dăm după copac?! Mîrlanul e... cool. E tare. E "greucean". Are "material în instalaţie". Şi toate astea, în primul rînd, pentru că sfîrşeşte prin a ne amuza. Mulţi dintre noi, ăştialalţi, care ne ţinem băţoşi şi păstrători de maniere bune, după ce ne oripilăm, după ce strîmbăm din nas, ori după camusianul exerciţiu de a face abstracţie, pînă la urmă... "ne rîdem". Povestea cu ignoratul ţopîrlanului nu mai ţine nici măcar la ăia mici. Totul se termină cu rîs. Un rîs general. Rîsul nostru despre care credem că e aducător de tonus, de sănătate, pentru noi, observatorii evoluţiei grobiene, şi de eternă condamnare la derizoriu a mitocanului. Treaba însă nu se opreşte aici. La noi, condamnarea la derizoriu devine un fel de fixare în legendă. Un soi de confirmare, de fapt. E premiul suprem pe care i-l dăm ghiorţoiului, pentru perseverenţa de a ne fi distrat atîta vreme. Pentru ambiţie. Pentru anduranţă. E ca şi cînd ne facem că plouă, că nu vedem, dar ştim că ţoapa se aşază la masa noastră. Žşi ocupă locul. La început, pe colţ. Pe urmă, din ce în ce mai la vedere, pentru a sfîrşi în capul mesei. Noi credem, în ridicola noastră naivitate, că ne-am luat bufon, el ştie că şi-a rînduit colecţia de fraieri. Şi cu el rămînem. Din tolerat devine vocea principală. Žşi face numărul, în care ne umflă burţile de rîs, dar are şi păreri. Pe care le spune zgomotos, pentru că ceilalţi devin uneori chiar invidioşi că nu pot exprima lucrurile atît de direct, pe cît o face primitivul. Oho, şi-n plus, ce ne mai tihneşte cînd spală pe jos cu toată lumea. Mai ales cu cei cărora noi n-am îndrăzni nici măcar să le luăm o scamă de pe umăr. Laşitatea şi micimea din noi rînjesc la soare, cînd mojicul toarnă gospodăreşte zoaie teribile peste cei în faţa cărora noi plecăm privirea. Mocofanul ne răzbună invidiile şi frustrările cele mai profunde. Spune cu gura lui ce spunem noi cu min