Societăţile vechi premoderne erau construite pe teza atotprezenţei divine. "Cînd vei înceta să mă priveşti?", îi spune Iov lui Dumnezeu, "Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit saliva?".

Pînă în Renaştere şi chiar după ea, cetatea, ca şi omul cetăţii erau în mod firesc gîndiţi drept aflîndu-se în corespondenţă reală cu cosmosul, într-o analogie consistentă cu el. Iar cosmosul era plin de zei sau, pentru monoteisme, plin de înţelepciunea lui Dumnezeu. Era proiectat, condus, animat de această Înţelepciune. O temă comună multor tradiţii privea lumea drept fiind chiar trupul divinului. În ierarhia nivelelor sale, cosmosul era un organism animat de suflul transcendent. Nimic nu rămînea în afara prezenţei divine care susţinea ansamblul, care îşi manifesta în el atributele de milă şi putere.

Cetatea, la rîndul ei, aplica în ordine politică şi socială acelaşi principiu al atotprezenţei divine. Ca să aibă realitate, stabilitate, durabilitate, cetatea trebuia să participe, cu toate dimensiunile sale, la această prezenţă, să-i pună în scenă ordinea totală, să întrupeze un arhetip cu care se afla în permanentă comunicare. Oraşele, statele, imperiile se dotau cu o "gardă spirituală", alcătuită din îngeri, sfinţi şi rugători, se înconjurau de "metereze" alcătuite din morminte de martiri, mînăstiri şi biserici, funcţionau ca entităţi ceresc-terestre. În secolul al XIII-lea, Veneţia triumfătoare şi-a reprezentat în gloria zidurilor de la San Marco predestinarea divină, vestită de înger şi garantată de relicva Sfîntului; a desfăşurat, înmuiat în aurul mozaicurilor, proiectul divin pe care comuna îl punea în operă. Dar chiar în secolul al XVI-lea, cînd puterea ei declina, Republica preasenină îşi mai păstra totuşi capacitatea de a se înfăţişa sieşi şi celorlalţi drept locul celei mai bune guvernări, drept un Paradis ceresc pe pămînt, concentrat al unei ordini universale r