Am urmărit pe TV5 un reportaj pe tema traficului cu diamante africane. Documentarul mi s-a părut remarcabil atît prin sobrietatea sa eficientă, cît şi prin forţa parabolică ascunsă în subiect. Autorul, jurnalist de culoare, şi-a propus să denunţe mai ales relaţia dintre acest tip de comerţ ilicit şi finanţarea conflictelor civile din Sierra Leone, Coasta de Fildeş, Congo, Angola etc. Nu demult - şi pentru a-şi linişti formal conştiinţa - Nordul bogat a lansat aşa-numitul "proces Kimberley", o convenţie menită să regularizeze birocratic exportul de diamante. Numai că, aşa cum se întîmplă ori de cîte ori foametea presează, autorităţile africane nu au reuşit să controleze fenomenul decît la suprafaţă.

Instructivă, prin dramatismul ei ignorat, este şi tehnologia utilizată: e nevoie ca bieţii sclavi din ţările cu subsol diamantifer să răscolească şi să treacă prin sită cam cinci tone de pămînt, pentru a descoperi urma cea mai preţioasă. Unul dintre eroii documentarului, bunăoară, săpase 20 de ani în mină, pentru a scoate la iveală o firavă mînă de "pietricele". Sentimentul pe care ţi-l lasă asemenea mărturii seamănă cu oroarea pe care ţi-o produce descoperirea vivisecţiei. Şi asta cu atît mai mult cu cît briliantul - şlefuit la Anvers şi vîndut cu preţuri de 1000 de ori mai mari, la New York - simbolizează tocmai "eternitatea iubirii"...

Am poposit şi eu pe continentul negru, unde mi s-a dat ocazia diplomatică de a vizita Senegalul, Africa de Sud şi Kenya. Žntr-o lume sintetizată aviatic, pe o planetă intrată în restrîngere spaţială şi intercomunicare permanentă, şocul distanţei economice şi groaza pe care ţi-o suscită, într-o asemenea oglindă, Marea Nesimţire a Omului Alb sînt două dintre concluziile imediate ale pomenitei experienţe. Sîntem, cu tot cu retorica noastră onusiană şi cu "instrumentele" destinate "asistenţei pentru dezvoltare", fiinţe de o