In articolul de mai jos, voi comenta succint recenta „iesire“ verbala a lui Ion Iliescu. Ea nu poate primi decit un singur nume, un singur calificativ. Acela consacrat, in dramaturgia romana, de I.L. Caragiale. Numele cu pricina nu poate fi altul decit cel de „mitocanie“. Fireste, nu mi i-am inchipuit niciodata pe oamenii politici sub aspectul unor ingerasi suavi si pudici. Nu dau din aripioare si nu soptesc rugaciuni. Cind se inflacareaza, omul politic poate sari binisor calul. Mai ales daca acest cal e fara sa. In schimb, nu mi-am inchipuit niciodata ca politica e teritoriul mitocaniei si al acuzelor cu iz penal. Am trait s-o vad/aud si pe asta. Zilele trecute, de la un radio, m-a izbit vocea lui Ion Iliescu. Il caracteriza foarte plastic, desigur, pe dusman (pe dusmanul de clasa, ca sa vorbesc in vocabularul lui, de fost secretar PCR) si inca intr-un limbaj deloc academic. Curata poezie! Ma aflam in plin pamflet arghezian! In mintea acestui ins nefast, din pricina caruia Romania a stagnat mai bine de zece ani, Traian Basescu e nici mai mult, nici mai putin decit „un dement isteric, cu mintea muiata in alcool". Si, in consecinta acestei constatari furibunde, Ion Iliescu sugera pentru viitor posibilitatea controlului psihiatric pentru candidatii la presedintie. Nu am exagerat cu nimic expresivitatea discursului. Am reprodus intocmai diatriba inflamata, de care s-ar fi rusinat pina si mitocanii lui Caragiale. Voi comenta pe scurt aceasta izbucnire verbala, care tine, mai intii, de prostul gust al activistului comunist de odinioara si, in al doilea rind, de disperarea celui in jurul caruia se stringe latul (a se vedea posibila sa punere sub acuzare pentru „genocid"!). Voi spune din capul locului ca asistam la o proliferare fara precedent a mitocaniei verbale (dar si de comportament) in politica romaneasca. O data la patru ani, se presupune, parlamentul stringe, prin a