Desfăşurată de-a lungul a două milenii, istoria Şimnicului de Sus este zbuciumată. La fel de zbuciumată ca inima ţăranului, pentru care pământul a fost întotdeauna comoară de nepreţuit.

Parte integrantă a acestei Oltenii străvechi, comuna Şimnicu de Sus este atestată documentar în secolul al XVI-lea. Şi totuşi, obiecte descoperite acum câteva zeci de ani dovedesc faptul că aşezarea a fost locuită încă din antichitate. Mai precis, locuinţele deschise sau întărite de la Şimnic făceau parte din sistemul de fortificaţii al Pelendavei antice, iar mai târziu, în evul mediu, acestea erau în strânsă legătură cu Craiova, alături de o mulţime de sate, aşezări mai mici sau mai mari, unele aservite boierilor Craioveşti, altele moşneneşti, neatestate în hrisoave.

Pâmântul şi ţăranul - vechi de când lumea

Cel mai vechi sat al Şimnicului este Mileşti, consemnat într-un document la 29 ianuarie 1546, dat din porunca domnului Mircea Ciobanu. La acea vreme, gospodăriile erau puţine, însă ocinile erau cumpărate de fruntaşii satelor cu dare de mână ori de diferiţi slujbaşi, însărcinaţi cu strângerea birurilor şi dijmelor. Treptat, prin aceste vânzări şi cumpărări, mulţi moşneni ajungeau în rândul rumânilor, iar satul prindea din ce în ce mai mult contur. După cum spun bătrânii, satului i s-a dat denumirea de la un anume căpitan Milescu din oastea lui Mihai Viteazul, care ar fi fost din partea locului. La fel s-a întâmplat şi cu Duţuleşti, dar 150 de ani mai târziu, când a luat numele lui Dincă Duţu, locuitor în zonă. Satul Izvor pare să-şi fi luat numele de la numeroasele izvoare existente şi astăzi în Valea Viii, loc de popas altădată spre târgul săptămânal al Craiovei, pe vestitul Drum al Muierii sau al Muntenilor.

Denumirea de Deleni nu apare în documentele vechi. Anterior acesteia, sătenii îl numeau Cioroiu sau Cioroiaşu. Este însă posibil ca nou