La începutul anilor ’90, în România erau peste 100.000 de copii care trăiau în instituţii de protecţie publică. Deşi au trecut 17 ani de atunci, reforma nu a reuşit să facă mare lucru. Statisticile, luate ca atare, sunt înşelătoare. Iată de ce: conform ultimelor date, din martie 2006, numărul copiilor din instituţiile publice sau private de protecţie a scăzut la 77.866, dintre care 28.516 locuiesc în instituţii, iar 49.350 trăiesc în cadrul unei familii. Dacă se ţine cont, însă, de faptul că rata natalităţii a scăzut foarte mult din 1990 încoace, se poate afirma că, de fapt, procentul copiilor care intră în sistemul de protecţie a crescut. Numărul celor care stau în instituţii a scăzut, dar numărul celor care beneficiază de alte forme de plasament a crescut. Deci, ce a reuşit să facă reforma? Doar să modifice modalitatea principală de plasament, nicidecum să scadă numărul copiilor care au nevoie de ea. Aceasta este una dintre principalele concluzii ale ultimului raport UNICEF România, „Children on the brink” (Copii pe marginea prăpastiei).

În acelaşi raport se poate vedea că numărul copiilor care muncesc pe stradă a crescut, din 2000 în 2005, în timp ce numărul celor care locuiesc pe străzi a scăzut. „Probabil că 65-70% din totalul copiilor care muncesc pe stradă locuiesc în propriile case”, se afirmă în raport. Din acest punct de vedere, Bucureştiul este cazul cel mai sugestiv: în 2004, erau aproximativ 500 de copii care locuiau permanent pe străzi şi 1.500 care munceau pe străzi. Se estimează că România are 1.500 de copii ai străzii, din care 500 numai în Bucureşti. Riscurile la care se supun aceştia? Exploatare sexuală, trafic de fiinţe umane, cerşetorie. Raportul abordează şi tema delictelor comise de copii, care reprezintă 10% din totalul delictelor comise în România. Anual, minorii comit circa 7.000 de delicte. S-a remarcat o creştere a violenţei, cri