Se spune ca odata cu trecerea timpului, durerea sufleteasca, de orice natura ar fi ea, se estompeaza. Iata insa ca in ceea ce ma priveste, nu s-a intamplat astfel, iar faptul ca imi doresc s-o impartasesc cititorilor publicatiei "Formula As", pe care de foarte multa vreme ii vad ca pe o mare familie din care fac si eu parte, ar fi o incercare de a mi-o alina intr-un fel. Suferinta e legata de moartea unui animal pe care l-am simtit aproape de sufletul meu, un adevarat tovaras de viata.

Pe "protagonist" il cheama Mitica, si este un motanel care a aparut in curtea noastra adus de mama, de undeva din vecini, dupa moartea tatalui meu. Chiar daca ea locuia in aceeasi curte cu mine si familia mea, a simtit nevoia sa aiba alaturi o fiinta apropiata, in camera si in casa in care ramasese acum singura. Mare iubitoare de animale, le umaniza, pur si simplu, prin afectiunea pe care le-o arata si prin numele pe care le gasea pentru fiecare. In ce-l priveste pe noul venit, l-a strigat din prima clipa Mitica si asa a ramas. Devenise un membru al familiei noastre, pe care toti il hraneam si il mangaiam.

Au trecut saptamani si luni la rand si pisoiul s-a transformat intr-un motan de toata frumusetea, cu o blanita moale ca matasea. Nu-i ajungea toata curtea pentru joaca. Se catara cu o viteza uimitoare pana in varful celor mai inalti meri si ciresi din gradina, spre deliciul nostru, al celor care-l priveam de jos. Noaptea, dormea in acelasi pat cu mama, care, suferind de reumatism, avea mereu la picioarele-i obosite si reci, o blanita calda.

Anii au zburat, asa cum se intampla in trecatoarele noastre vieti, si Mitica a imbatranit alaturi de stapana lui cea iubita care, din ce in ce mai neputincioasa, ne-a parasit intr-o dimineata trista si rece de ianuarie. Retraiesc mereu, cu durere, clipa cand l-am luat in brate de langa corpul fara viata al mamei. Era nedumeri