Imediat dupa ce doua exit poll-uri consemnau victoria zdrobitoare a lui Traian Basescu in referendumul de simbata liderii coalitiei anti-prezidentiale au incercat, secondati de citiva dintre obisnuitii analisti de serviciu, sa relativizeze la maximum votul final. Calul de bataie a fost, bineinteles, prezenta la vot.

Previzibil, era ultimul refugiu pe care il aveau la indemina, motiv pentru care, de altfel, cei in cauza au facut tot ce le-a stat in putere s-au straduit din rasputeri sa avem o participare la vot cit mai mica cu putinta.

Stabilind ziua de vot intr-o simbata, ceea ce a avut drept efect o slaba particpare electorala in mediul rural, decizind inchiderea urnelor la opt seara si nu la noua cum se intimpla de obicei si refuzind cu obstinatie sa prelungeasca ora de inchidere a urnelor, deschizind putine sectii electorale in strainatate, si nu in ultimul rind recurgind la tot felul de artificii care au dus la cresterea

pina la un nievl suspect de inalt a numarului total de alegatori. Concluzia aiuritoare livrata in spatiul public era fie ca toata lumea a pierdut fie chiar ca, de fapt, Traian Basescu ar fi suferit pina la urma un esec.

Astfel de fumigene s-au consumat totusi destul de repede. Oricum ai intoarce lucrurile un scor de 75% e unul coplesitor iar prezenta la vot consemnata in final e pina la urma comparabila cu cele care se inregistreaza curent in Statele Unite sau in multe tari europene. Asa ca a urmat inevitabil impactul cu o realitate politica modificata radical intre timp.

Figurile livide ale lui Mircea Geoana si Ion Iliescu sau expresia dezorientata de pe fata lui Calin Popescu - Tariceanu erau mai sugestive decit o mie de discursuri. Iar peste foarte putina vreme incriminarile, acuzele si contra-acuzele reciproce, au inceput sa curga in valuri. La fel ca in celebra poveste a lui Hans Christi