Încă doi ani la stat, fără privatizare. Ce bine de CEC şi de clienţii săi! Timp suficient să îi crească prestigiul, să cucerească mediul de afaceri cu produse şi servicii noi. Sigur că am mai încercat şi altădată, dar acum CEC va avea conducere nouă (a câta?) şi o altă strategie de dezvoltare. Motivaţia oficialilor decişi să amâne din nou privatizarea e din acelaşi film cu argumentele aduse de fiecare dată când nu au vrut să lase din mână o întreprindere î
Încă doi ani la stat, fără privatizare. Ce bine de CEC şi de clienţii săi! Timp suficient să îi crească prestigiul, să cucerească mediul de afaceri cu produse şi servicii noi. Sigur că am mai încercat şi altădată, dar acum CEC va avea conducere nouă (a câta?) şi o altă strategie de dezvoltare.
Motivaţia oficialilor decişi să amâne din nou privatizarea e din acelaşi film cu argumentele aduse de fiecare dată când nu au vrut să lase din mână o întreprindere în declin: o restructurăm noi întâi, o facem mai frumoasă ca să o mărităm apoi mai bine. Nu a mers niciodată. Mai bine decât un proprietar privat, statul, prin reprezentanţii săi prea puţin interesaţi de soarta unui bun care nu le aparţine, nu a reuşit să se descurce. Iar la CEC, s-a făcut că încearcă de mai multe ori.
Istoria privatizării instituţiei e o epopee a amânărilor, cu consecinţe în scăderea abruptă a cotei de piaţă. Ultima dată am avut investitori, dar nu ne-a convenit preţul. După cinci luni, „nu s-a întâmplat nimic esenţial“ care să dubleze suma, recunoaşte noul preşedinte al instituţiei. Ce nu s-a reuşit în toţi anii de până acum ar trebui să se întâmple în mandatul său.
Deocamdată, însă, schimbările radicale nu ies din registrul celor la care administratorul-stat se pricepe atât de bine: după o tulburare politică, schimbăm conducerea CEC.
