„Ma intereseaza profunzimea, nu expansiunea“ – asa mi-a spus Marin Gherasim intr-un anumit moment al periplului nostru prin expozitia sa de pictura Reconstruirea absidei, de la Muzeul National Cotroceni (10 mai-10 iunie 2007). El nu se extinde tematic, ci cauta noi valente in structura de adincime a obsesiilor care i-au bintuit intreaga viata artistica. Marin Gherasim este unul dintre pictorii contemporani inconfundabili, e imposibil sa nu recunosti o lucrare semnata de el.

Pentru mine, inconfundabil este limbajul sau: un anume tip de textura, de materie care vorbeste, care depune marturie. Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit de-a lungul timpului este o Cetate de Marin Gherasim (1995), care se vede de la intrarea in casa si domina un perete alb. La fel cum – am constatat cu o infinita placere – unul dintre Tronurile sale se impune de la distanta, rosu, imperial, vizibil de la intrarea in spatiul expozitional pe care il ia in stapinire. imi amintesc bucuria cu care mi-a spus Marin Gherasim la telefon, in ziua cind stabileam intilnirea de la Cotroceni, ca acest spatiu este cel mai potrivit pentru gazduirea vremelnica a lucrarilor sale. intr-adevar, zidurile de caramida ale muzeului, boltile nesfirsite, care par sa se multiplice pina spre cer, par sa devina ecouri ale Absidelor, Cetatilor, Tronurilor, Treptelor, Scuturilor si Pomelnicelor lui Marin Gherasim.

Rationalitatea si calmul edificarii, dar si entropia universala

Am (re)vazut o serie de lucrari ale unui artist care m-a fascinat de cind l-am cunoscut, pentru ca m-a facut sa ma intreb mereu cum poate o natura cerebrala, rationala, ordonata – cum mi se parea Marin Gherasim – sa imprime atita caldura si lumina geometriei, astfel incit sa o „deturneze“ de la „firescul“ ei. Multe dintre raspunsuri le-am aflat chiar de la artist, altele recitind, cu lucrarile sale