Absenteiştii sunt de multă vreme Sfântul Graal al celor care pierd alegerile în România. Dacă nu îţi convine ce a ieşit la vot, nu vorbeşti despre rezultatele votului, ci despre absenteişti. Absenteiştii nu au chip, nici voce, aşa poţi să-i interpretezi cum vrei. Pentru politicieni, absenteiştii ar fi ţinut cu ei dacă ar fi venit la vot. Dacă eşti ziarist/analist şi vrei ca lumea să-ţi remarce profundul dispreţ cu care tratezi clasa politică, atunci spui că aceia care nu au votat au protestat astfel împotriva lui X sau lui Y sau chiar împotriva tuturor.
S-ar presupune astfel că absenteiştii sunt cei mai sofisticaţi şi mai sictiriţi dintre români: într-o lume politică nebună, coruptă şi iresponsabilă, ei aleg să le dea o palmă morală tuturor. De câte ori aţi auzit aceste explicaţii? Sunt convins că de multe ori. Eu, personal, m-am plictisit de ele. Absenteiştii sunt un fel de plastilină pe care fiecare politician sau comentator îşi proiectează interesele sau obsesiile personale. Alegând să nu voteze, absenteiştii dau dreptate tuturor. Alegând să stea acasă devin în mod paradoxal masa de manevră ideală.
Să luăm absenteismul de la referendum. E de-a dreptul remarcabil cum şi Mircea Geoană, şi Dan Voiculescu, şi Călin Popescu-Tăriceanu, în reacţiile lor la cald, s-au referit la absenteişti. Procentul cu care a fost respinsă ideea de demitere a preşedintelui a fost zdrobitor, dar nu e chiar grav, pentru că mai importanţi sunt absenteiştii. Pentru Geoană este o victorie neonorabilă, pentru Tăriceanu, Băsescu e cel care a primit o lecţie. E drept că Băsescu ar avea nevoie de o lecţie de bună creştere dacă ne gândim la episodul „păsărică - ţigancă împuţită“. Dar referendumul nu a fost despre manierele preşedintelui.
Nu Băsescu a chemat poporul la vot ca să îi ceară ceva, ci parlamentul a chemat poporul să îi confirme decizia de suspendare. Sunt două interpret
