Fenomenul pe care-l voi evoca nu putea fi observat din imediata lui vecinatate fara o minima distanta in timp si o necesara detasare critica de cei care au trait in Romania deceniului sapte al secolului trecut si cu atat mai putin de cei care l-au generat in epoca.

Din perspectiva zilelor noastre insa ne e din ce in ce mai clar ca Nichita Stanescu (si confratii sai din promotia '60 a poeziei noastre, al carei exponent stralucit a fost si ramane) irump in literatura cu propriile lecturi, mai consistente sau mai sumare, de la caz la caz, cu propriile optiuni culturale, sociale si politice. Idealurile lor nu consunau intru totul cu ale societatii romanesti din acel moment, dar trebuie spus numaidecat ca ele difera, difera foarte mult si de filosofia si mentalitatile scriitorului de astazi. Daca scriitorul din anii nostri e ca un schior care se antreneaza singur, undeva in munti, uitat de Dumnezeu si de semeni, pentru o viitoare, probabila proba de fond, scriitorul de dinaintea "deceniului opt" era ca un schior lansat - nu totdeauna cu asentimentul lui - intr-o coborare primejdioasa, intr-un slalom urias, pentru care singurul premiu ravnit la capatul cursei era insasi viata.

Abia iesiti din proletcultism si lipsiti de contacte reale cu ceea ce se intampla in viata literara din Occident sau de aiurea, dar animati de elanul recuperarilor si reintegrarii in marea literatura a lumii, acesti autori urca pe scena primelor afirmari si, orbiti de luminile orizonturilor pe care cu de la sine putere le deschid, in plina bezna a "dictaturii proletare", a "realismului socialist" si a cenzurii politice care devastau climatul cultural al tarii, trezindu-se prin urmare acolo, in fata unei asistente nevazute, dar care le urmarea orice miscare, total dezarmati si in absenta oricarei partituri prealabile, incep practic sa improvizeze. Exact asa: sa improvizeze, pentru ca