Pusă lîngă natură, arta are, pour les connaisseurs, avantajul cert de-a fi recunoscută. Rar s-o fi zis, despre cutare pictură a unui cîmp în floare, că e ca-n luna mai a anului 1886, pe un tăpşan din sudul Franţei, bunăoară. Asta, probabil, pentru că o situaţie reală e mai greu de imaginat, pentru a justifica o pictură, decît de găsit, pornind de la ea. Aşa că mult mai des s-a spus: un peisaj ca în tabloul lui Van Gogh.
Pentru artele plastice, situaţia e destul de comună. În literatură, în schimb, dincolo de folosirea unor metafore şterse ("vecinul meu e un Harpagon", "asta, domnule, e ca-n Caragiale"), puterea naturelului de-a-şi recunoaşte marca înregistrată slăbeşte. Ceea ce nu înseamnă că nu există instantanee - le-aş apropia de cărţile poştale, mai repede decît de picturi - pe care, din clipa în care ai întors capul să le priveşti, vezi şi semnătura autorului de literatură. Imagini care sînt ale cuiva care le-a scris, întocmai cum e natura unui loc şi-a unui anotimp colonia maestrului care-a pictat-o.
Nu mi s-a mai întîmplat de mult să văd asemenea imagini de autor. M-a întors la specia lor, a scenelor pe care le creezi citindu-le şi le recunoşti după aceea, în lumea lor, sau oriunde aiurea, o experienţă recentă. La colţul unei străzi, în centrul vechi, medieval, al Torunului, e o statuie căreia n-am reuşit să-i aflu istoria. Nu statuia unui om de stat, nu consacrarea metalică a unei poveşti semnificative. Ci poza celui mai înduioşător banal: un căţeluş de bronz, cu urechile nehotărîte între blege şi ciulite, ducînd în dinţii de lapte o pălărie. Lîngă el, rezemată de un felinar din decor, o umbrelă închisă. Umbrelă zdravănă, boierească, cum se vor fi găsit, nu-ncape îndoială, în Bucureştiul ploilor şi al şoşonilor, prin saloanele de secol XIX.
Există artişti care ilustrează cărţi, regizori care pun în scenă opere. Dacă ar exista o prof
