Nu cred să existe o postură mai delicată în lumea de azi ca cea a teologului creştin. În comparaţie cu alţi defavorizaţi ai lumii culturale, teologul pare să fie omul cel mai periclitat cu putinţă. Periclitarea aceasta nu ţine însă de o ameninţare conjucturală iscată de cauze potrivinice, cum nu e legată nici de represaliile ideologice pe care cineva le-ar putea exercita asupra unei religii căreia i-ar dori dispariţia, ci ea ţine de paradigma în care teologul a ales să se mişte. Pe scurt, creştinul îşi asumă tiparul unei gîndiri căreia contemporanii i-au întors spatele. De aceea, a gîndi creştineşte într-o lume descreştinată este cauza principală a periclitării de care vorbeam mai sus. Pe deasupra, sunt cel puţin două motive care fac din teologul creştin un personaj inavuabil şi incomod, al cărui regim de existenţă este unul pe muchie de cuţit. Ele îţi vin în minte în momentul cînd încerci să-ţi explici cum un tînăr atît de încîntător şi de şcolit ca Mihail Neamţu, a cărui uşurinţă în mînuirea distincţiilor teologice se prelungeşte firesc într-o trăire creştină ce este pe măsura devoţiunii cu care participă la slujbele de la Stavropoleos, cum aşadar un asemenea tînăr, înzestrat cu toate darurile unui spirit rafinat, a ales să păşească pe drumul teologiei ortodoxe. Nu e vorba de un reproş compătimitor, ci de o curiozitate sinceră. Cum poţi să fii astăzi teolog? Fireşte, mi se va spune că e vorba de chemare, dar chemare unde? Într-o lume secularizată al cărei regim de existenţă nu este compatibil cu adevărurile în care un teolog crede? Citind Gramatica ortodoxiei şi văzînd acribia cu care Mihail Neamţu vorbeşte despre Dumitru Stăniloae, Andrew Louth, John Milbank sau Michel Henry, nu poţi să nu te întrebi ce înseamnă de fapt să fii teolog. Iar ceea ce urmăreşti prin întrebare nu este atît căpătarea unei definiţii fade de al cărei conţinut să te minţi că eşti mulţumit,