După frenezia creativă şi editorială din anii '90, Mihail Gălăţanu pare să fi descoperit deliciile specializării. Volumele lui de poezie nu mai sunt, de la o vreme, spaţii libere, ale tatonărilor şi experimentelor artistice, umplute de fluxul unei imaginaţii debordante. Rafala de mitralieră, lirismul în cascadă lasă loc unei tematizări subliniate, ca şi cum autorul n-ar mai vrea să îmbrăţişeze, să cuprindă realitatea, ci să o privească şi s-o înţeleagă dintr-un anumit unghi. În Burta înstelată (2005), imaginea din titlu reprezenta metafora centrală, poemele fiind toate variaţiuni pe aceeaşi temă. Din echivalarea pântecului matern cu bolta cerească se crea perspectiva: lumea exterioară devenea extensia palidă a unui fabulos univers primordial. Cu Inima de diamant, ieşim din această scenografie intimă, îmbibată "de sânge şi de bale, de limfă, de foale", pentru a ne muta într-un univers, cum ar fi spus Ion Barbu, "de curăţii şi semne". De la visceralitate la idealitate şi de la întunericul cald dinaintea naşterii la emisiile de lumină ale Divinităţii: va reuşi Mihail Gălăţanu să treacă, fără accidente, dintr-o extremă în cealaltă?
Nu că acest traseu ar fi imposibil; dar autorul "nouăzecist" care îl proiectează pentru a-l parcurge eşuează, vizibil, în tentativa lui. Concepţia se vrea limpede şi unitară, cu texte prezentând omogenitatea cerută de noua problematică. Ele ar constitui faţete ale unei aceleiaşi prisme diamantine, suprafeţe prin care lumina dumnezeiască trece şi se răsfrânge. Nu atât "filozofia" plachetei ridică semne de întrebare, cât concretizarea ei artistică, expresivitatea versurilor făcute s-o exprime. Există în Inima de diamant mai multe versuri frumoase, însă nici un text în întregime remarcabil. Şi aceasta, cred, fiindcă Mihail Gălăţanu a mers aici împotriva naturii sale poetice, ambiţionând să obţină rezultate la un palier, pentru el, incomod.
