Dintre scriitorii, ucenici în acel moment, ai proaspăt apărutei reviste Echinox şi despre care Nicolae Manolescu credea că vor contura o "generaţie 47", încă unul rotunjeşte cam prea solemna cifră 60: Adrian Popescu. L-a precedat, de curând, Petru Poantă, îi vor urma Dinu Flămând, Mariana Bojan, Ion Mircea.
De autorul Umbriei, cartea de debut din 1971, mă leagă o emoţie specială: prima lui pagină de poeme tipărite în revista studenţilor clujeni a apărut în numărul 2, din februarie 1969, adică cel de la care preluam conducerea Echinox-ului, după începutul frumos şi dificil marcat de colegul său, doar cu un an mai vârstnic, Eugen Uricaru. Acele versuri, mai toate antologice, m-au convins de la prima lectură că aveam în faţă un poet adevărat, cu o voce proaspătă şi nouă, în stare să treacă dincolo de mode şi timp. Am şi scris, cu bucurie, un fel de prefaţă-întâmpinare, înainte de apariţia cărţii ce urma să inaugureze un destin nu tocmai comun. După aproape patru decenii, poemele de atunci nu par a avea nici un rid, iar ceea ce a scris Adrian Popescu până în ziua de azi n-a făcut decât să le prelungească, în armonioase polifonii, inconfundabilul ton fundamental.
Mi-a plăcut, ani de zile, să citez, cu diverse ocazii, multe dintre versurile acelui ciclu de neuitat şi, mai ales, unul de luminos ecou platonician: "Odată am ştiut să zbor, odată, / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte". Îl reiau acum fiindcă îmi pare că, dincolo de încărcătura emoţională a momentului evocator, concentrează ceva esenţial pentru definirea particularului sentiment al lumii pe care întreaga operă a poetului urma să-l aproximeze. Căci în tot ce a scris până acum Adrian Popescu păstrează această amprentă originară, o muzicală reverberaţie de arhetipuri, o memorie înfiorată de tipare iniţiale. Fără nici o ridicare emfatică a mâinii ori a vocii, cu o modestie şi cu un fel de umilinţă, cu justi
