32. Nunta
Nu mi-e greu sa-mi amintesc, ci sa-mi retraiesc amintirile. Acesta e si motivul pentru care aman, pe cat pot, sa scriu proza - roman mai ales; nu sunt sigur ca as fi in stare sa traiesc vietile cumplite ale personajelor mele.
Am tot asteptat sa ma durific, cu timpul, dar am ramas aproape la fel de labil ca in tinerete. Lipit de blocul in care ai mei primisera apartament, la Tulcea, era un Leagan de orfani. Daca veneam ori plecam, trebuia sa trec invariabil prin fata gardului lor, metalic, inalt de vreo 3 metri, cu bare groase de fier printre care fiinte slabe, cu ochii exoftalmici, imbracate in pijamale dungate, decolorate, raspandind un miros puternic de clor, stateau cu mainile intinse catre strada in speranta ca pot primi ceva de mancare. Nici macar nu mai cereau, stateau doar acolo, cu bratele rezemate de una dintre barele orizontale, asteptand o perfuzie salvatoare, ce nu mai venea. Mutenia si nemiscarea epuizarii faceau din acei copii un sinistru grup statuar, imaginat parca de un sculptor al proletcultului. Daca le dadeai ceva se declansa un huiet de glasuri si trupuri ce se contorsionau sa apuce, ducand compozitia pana in pragul grotescului insuportabil, acel prag de la care durerea modifica formele lasand sa apara monstrii de dedesubt. Dar imaginea era o efemerida, caci, la un moment dat, apareau "pedagogii" lacasului, cu batele, si-i faramau ca pe o ebosa nereusita a unui artist nebun...
Tot astfel sunt si amintirile mele: intind mainile prin ceata timpului cerebral si daca le-as hrani simt ca m-ar putea ucide "de-atata traita neviata" cum spune Nichita.
Dar pentru ca tot veni vorba de Nichita - exista si amintiri cuminti, pe care le poti lasa libere prin casa! -, mi-am amintit cum am fost noi invitati la o mare nunta, in Cotroceni. Victor Chirita, fiul lui Constantin Chirita, se casatorea cu Irina Horea, fi
