Irina Petraş (născută la 27 noiembrie 1947 la Chirpăr, în judeţul Sibiu, stabilită din 1972 la Cluj) a debutat timid cu volumul Proza lui Camil Petrescu,1981, destinat unui public restrâns, şi a mai publicat o carte abia după opt ani, Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, 1989. Cu aceste lucrări nu a devenit un nume în critica românească. După 1989, însă, s-a relansat spectaculos. Libertatea de exprimare instituită în România a avut asupra sa un efect binefăcător (în condiţiile în care pe mulţi alţii i-a ameţit, aşa cum îi ameţesc priveliştile panoramice pe oamenii lipsiţi de vitalitate). În treacăt fie spus, numai inteligenţele puternice reacţionează astfel la dispariţia restricţiilor. Irina Petraş are, fără îndoială, o inteligenţă puternică şi, mai mult chiar decât atât, o bucurie de a gândi. Ea nu face eforturi supraomeneşti pentru a-şi pune mintea în funcţiune, pentru a găsi idei noi, pentru a le formula într-un mod expresiv. Eforturi supraomeneşti ar trebui să facă, dimpotrivă, ca să nu gândească.

După desfiinţarea cenzurii, s-a angajat, aşadar, într-o muncă intelectuală frenetică, publicând în fiecare an una sau mai multe cărţi, de critică şi istorie literară, de teoria literaturii, de eseistică lingvistico-filosofică. Unele dintre ele - Teoria literaturii, 1996, ştiinţa morţii, I-II, 1995-2001, Limba, stăpâna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române, 1999, Panorama criticii literare româneşti. 1950-2000, 2001, Feminitatea limbii române. Genosanalize, 2002 - au adus-o în centrul atenţiei iubitorilor de literatură şi filosofie. În aceeaşi perioadă a tradus masiv, din Henry James, din Anatoli Rîbakov, din Marcel Moreau, din D. H. Lawrence, din Philip Roth şi din mulţi alţi autori străini, fără a urma o logică în alegerea lor.

Recentul volum, Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, publicat din iniţiativa