De ce o fi plecat Caragiale in Germania? Aceasta intrebare nu are un raspuns, dar, cu siguranta, are mai multe feluri de explicatii. Primind mostenirea Momuloaiei, Caragiale s-a trezit peste noapte un om liber. Mai liber decat si-ar fi dorit deoarece banii, dupa cum se stie, nu aduc fericirea, doar nu strica.
Exasperat de hartuielile propriilor sale personaje, domnul Caragiale s-a hotarat sa le dea cu tifla si sa-i lase singuri, in caraghioslacul lor. Cei care il incoltisera, nu erau putini, lipsiti de imaginatie si putere, nici nu-si inchipuiau cu cine aveau de a face. Il confundau cu un adversar politic ori cu "un coate goale, scarta, scarta pe hartie". Or, Caragiale nu apartinea lumii lor. El, pur si simplu, se nimerise in acea lume. Cea mai pertinenta dovada in acest sens era greata fara de sfarsit care il cuprinsese, nu la sfarsitul carierei sale literare, ci chiar de la inceputul ei. Tot ce scria nu era o inventie, ci doar observatie. Daca n-ar fi fost genial, Caragiale ar fi fost doar un reporter din stirpea lui Stanley, cel care il cauta pe Livingstone. Povara sa era talentul, pedeapsa sa era geniul.
Dar sa revenim la intrebare. De ce a plecat? Dar de ce a plecat in Germania si nu in alta tara? Raspunsul la prima parte a intrebarii este, probabil, metafizic. Nu a plecat doar din sila, a plecat si pentru a-si dovedi ca este liber, ca nu depinde de contextul care ii tine pe cei multi prinsi ca mustele intr-o invizibila plasa de paianjen. Apropo, monserilor, stiati ca firul de paianjen este unul dintre cele mai rezistente materiale existente pe aceasta lume, drept urmare din el facandu-se anumite veste antiglont, adica vestele cele mai rezistente. Stau si ma intreb daca dramaturgul era o biata musca ori poate era chiar un paianjen, un generator de context sau unul care se hranea din context? Motivul este impalpabil, de nedemonstrat, dar foarte
