Cu două tipuri de reproş (printre altele) a fost întâmpinată literatura română de dinainte de 1989: primul - că nu a dat marele roman al experienţei comuniste; al doilea - că tot ce vine din perioada comunistă este irecuperabil ca valoare transferabilă dintr-o epocă în alta. Prima aşteptare se pune involuntar într-o vizibilă contradicţie cu judecata sceptică din al doilea reproş. La ce bun să aştepţi să descoperi marele roman al experienţei noastre comuniste, roman care să reprezinte sintetic şi simbolic drama pe care am trăit-o (suprimarea libertăţii sub dictatură), dacă, oricum, tot ce provine, ca exprimare, din perimetrul vieţii în comunism nu are sorţi de izbândă? Dacă romanul politic al dramei comuniste nu putea fi scris înainte de 1989 (opinie cu care nu sunt de acord), e puţin probabil ca el să poată fi scris după 1989, când ne-am despărţit de ceea ce a devenit detestabil, un trecut de coşmar colectiv, la care nici cu gândul nu te mai poţi întoarce. Atitudinea critică faţă de literatura română din perioada comunistă, pe deplin justificată, este periodic străbătută, din 1990 încoace, de asemenea severităţi, dileme, contradicţii şi scepticisme. Dar este oare adevărat că nu avem nimic semnificativ în literatură care să ne reprezinte drama pe care am trăit-o în comunism? Mi se pare de o evidenţă frapantă că avem destule exemple. La cea mai exigentă alegere, rezistă transferului dintr-un regim în altul Galeria cu viţă sălbatică de Constantin }oiu, Feţele tăcerii de Augustin Buzura, F de D. R. Popescu, Supravieţuirile lui Radu Cosaşu, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, Viaţa pe un peron de Octavian Paler, dintre romanele politice publicate în ţară, plus din exil cel puţin Din calidor de Paul Goma şi Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici. Nu extind mai mult lista, deşi aş putea, dar nu vreau să supralicitez. Fiecare dintre scriitorii menţionaţi pot intro