Spirit neliniştit, perspicace faţă de sine, aşa cum se cuvine unui poet, dar şi faţă de peisajele lumii care nu o dată generează stupefacţie şi alienare, Gabriel Chifu suferă, evident, de ceea ce se poate numi răul secolului (ne referim la cel abia încheiat, în raza de conştiinţă şi expresie a căruia ne aflăm încă atît de solid situaţi). în poezia sa constatăm o perpetuă comunicare între subiect şi obiect (ambianţa), care capătă o înfăţişare de circularitate astfel încît ne-ar fi greu a preciza dacă eul imprimă lumii criza sa ori lumea modernă îşi răsfrînge într-însul absurda-i alcătuire. Cert e că ia naştere o substanţă lirică omogenă, în egală măsură elocventă în raport cu ceea ce presupunem aci a fi intenţie auctorială şi cu contextul în care se află fiinţa. în viziunea lui Gabriel Chifu, realul e frămîntat, mobil, de-o negativitate prolifică în care citim neapărat şi propriul d-sale dinamism productiv în registrul damnării. Urbea ce-l adăposteşte apare derutant fantastă, creatoare de confuzii, contaminată de-o metafizică bolnavă: "acesta e oraşul meu, numai al meu./ casele, transparente, nu au uşi/ iar în fiecare dintre ele mă zăresc pe mine însumi./ merg pe străzi şi străzile sînt vii,/ îşi schimbă configuraţia, mă conduc/ mereu în altă parte./ ajung pe un pod: malul celălalt nu există,/ dincolo de pod nimic nu e./ caut biserica, n-o găsesc -/ biserica e lichidă şi curge." (oraşul meu). în cele din urmă o striveşte un Logos al pieirii: "din slăvi se prăbuşeşte un cuvînt uriaş,/ ne face praf şi pulbere/ pe mine şi oraşul meu" (ibidem). O frumuseţe feminină se şterge de pe chipul ce-o purta precum cerneala dintr-o compunere şcolară veche, trupul frumoasei de odinioară ajunge a secreta tristeţe, o tristeţe pietrificată, iar în final se dizolvă în văzduh: "da, s-a şters frumuseţea de pe chipul tău/ ca numele actorilor de pe afişul uitat sub soare şi ploaie./ egală c