Ideea unor corespondenţe între îmbrăcăminte şi comportament, precum şi între moda vestimentară şi moda lingvistică a fost exprimată în cultura română cu destulă consecvenţă. Faţă de alte modele interpretative (de pildă: limba ca organism), acesta e predominant social; permite intervenţionismul, dar acceptă şi fatalitatea schimbărilor dictate de modă. Pasajul cel mai cunoscut şi adeseori citat pentru ideea legăturii dintre haine şi mentalitate este desigur cel al lui Alecu Russo, din Studie moldovană, 1851 (comentat de Şt. Cazimir, de Liviu Papadima ş.a.), în care schimbarea portului e simbolizată în special de adoptarea pantalonilor. În textul de un umor apreciabil, autorul afirmă peremptoriu că "ideea nouă a năvălit în ţară o dată cu pantalonii"; descriind asaltul noii mode vestimentare, arată că, în comparaţie cu costumul oriental, hainele "nemţeşti" au efecte multiple şi chiar contradictorii: stîrnesc rîsul, creează confuzie, egalizînd pe boier şi pe slujitor, lasă să pătrundă mai uşor căldura şi lumina, permit mişcări mai vioaie, dar impun, în acelaşi timp, o anume rigiditate a corpului şi a spiritului. Pe de o parte, noile haine sînt cheia mobilităţii moderne: "şalvarii încurca slobozenia mişcărei, calpacile şi şlicile îngreuia capul, de aceia rămăsărăm în urma civilizaţiei; am trîntit tot la pămînt, să alergăm mai iute"; pe de alta, ele nu mai permit totala elasticitate fizică şi morală: "straiul de astăzi, prins în curăle, supiele, gîtul dezgrumat de legături, împiedică îndoiturile de şăle şi de cap: de voie, de nevoie, oamenii sînt siliţi a nu se pleca pe cît poate ar vra...". Sentinţa cea mai solemnă - "Înrîurirea morală a pantalonului a fost nemărginită" - e ilustrată de un argument cu totul buf: pantalonul a făcut mai greu accesibil un anumit loc de bătaie tradiţional-educativă. La Dimitrie Ralet, în Suvenire şi impresii de călătorie... (1858), se găseşte