Se intampla tot mai des ca, la ora de incepere a spectacolului, publicului sa i se spuna sa ramana in hol, plasatoare incruntate pazind cu un aer misterios intrarea in sala propriu-zisa. Adeseori, holul este si el impodobit cu obiecte menite sa-l introduca pe platitorul de bilet in atmosfera actiunii proiectate de creatori, iar el, om cu oarecare experienta, intelege ca n-a venit ca sa se distreze, ci ca sa-si puna intrebari, sa gandeasca, sa inteleaga de ce lumea e asa cum e si cum ar trebui ea schimbata. Cand intra, in sfarsit, bulucindu-se in sala, vede ca scaunele sunt asezate altfel decat de obicei, ca n-au spatar, ca din anumite locuri nu va vedea decat spatele actorilor - dar n-are importanta, atata timp cat va vedea idei. Ceea ce odata si odata a fost o inovatie a devenit un cliseu, un procedeu folosit alandala, cand e nevoie si cand nu, pentru ca, de obicei, ceea ce urmeaza e un spectacol care nu clinteste in niciun fel pasivitatea spectatorului: el asista si nu participa, oricat de incomoda ar fi pozitia lui in scaunul fara spatar. Miscarea urmatoare este incercarea de a-l include pe platitorul de bilet in actiune: este impiedicat sa se aseze, actori (actrite) i se asaza in brate, purtandu-l apoi prin diverse spatii de joc improvizate in afara scenei, tipand la el, impingandu-l, provocandu-l la implicare in evolutia conflictului. Personal, n-am asistat niciodata la reusita unui asemenea procedeu: oamenii se simt stanjeniti, se supun pana la un punct la ceea ce li cere, asa cum au fost invatati toata viata sa se supuna celui care vorbeste mai tare, dar nu mi s-a parut ca am vazut vreodata rudimente ale vreunei identificari, vreo tentativa de schimbare a conditiei de privitor in cea de participant real la actiune.

Probabil ca mecanismele prin care spectatorul poate fi determinat sa transforme ceea ce vede dintr-un divertisment intr-o experienta exis