Scriam, chiar săptămâna trecută, despre volumul de poezie al lui Florin Bican ca despre o carte polemică şi parodică în raport cu întreaga zonă a literaturii române cuprinse în anii tulburi şi imprecişi ai realismului socialist. O făceam, printre altele, şi cu gândul pe jumătate ascuns de a vă pregăti din vreme pentru mult aşteptatul roman al lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă! Spun aşteptatul fiindcă, după Cheta la flegmă, după Raiul găinilor, după Băieţi de gaşcă şi după succesul necontradictoriu avut în Franţa la Editura Jaqueline Chambon, putem vorbi liniştiţi - în cazul lui Dan Lungu - atât despre o cotă greu de pus la îndoială, cât şi despre un public al său deja câştigat. În plus, de ani buni critica literară de la noi pare a sta la pândă să vâneze adevăratul şi obligatoriul roman desprins din tenebrele epocii ceauşiste. Impresia că o asemenea revanşă trebuie să se producă în cel mai scurt timp (ca un semn clar al însănătoşirii ori ca o metodă ideală de familiarizare a Occidentului cu ceea ce se publică aici), devine tot mai acută pe măsură ce - să nu ne ascundem după coperte - prozatorii se înscriu unul câte unul, docil, în competiţie.

Personal, sunt destul de sceptic faţă de oricare dintre necesităţile impuse ori previzibile. Literare sau comportamentale. Chiar şi atunci când ele servesc cu onestitate nişte concepte de primă importanţă, aşa cum se arată a fi, astăzi, managementul cultural sau branding-ul de ţară. E suficientă - spre exemplu - o banală survolare a contextului social şi cultural paşoptist pentru a sesiza limpede caducitatea mobilizărilor de forţe cu motivaţie câtuşi de subtil politică. Pe acest fond, devine un act de agresiune intelectuală - mai mult decât o limitare de lectură - încadrarea primară a unora dintre cărţile recente în categoria recuperărilor. Mă gândesc la Christina Domestica şi Vânătorii de suflete a lui Petru Cimpoeşu,