Victoria presedintelui Basescu la referendumul de simbata a fost pe cit de impresionanta, pe atit de importanta pentru un electorat abuzat si ridiculizat de propria-i clasa politica. Criticii s-au napustit sa numere "procentele reale", avind in vedere ca cele 75 de procente nu se refera la intregul electorat roman, ci numai la cei 44% care s-au prezentat la vot. Din pacate, logica celor care numara procentele absolute e gresita pentru ca nimeni nu i-a impiedicat pe cei care nu au votat sa se prezinte la urne. Daca au ales sa nu voteze, inseamna ca au ales de buna voie sa nu fie reprezentati.

Revenirea lui Traian Basescu la Cotroceni si suportul masiv care i s-a oferit in batalia cu Parlamentul nu a avut darul de a ma linisti. Ba mai mult, incepind de duminica seara, cind rezultatul votului era mai mult sau mai putin clar, am fost cuprins de o stare accentuata de neliniste, care s-a transformat in teama. In loc sa ma las cuprins de euforia victoriei, m-am trezit gindindu-ma nostalgic la victoria in alegeri a lui Emil Constantinescu, din 1996. Energia degajata de cele citeva mii de oameni care se adunasera in seara aceea de noiembrie in Piata Universitatii, bucuria si speranta ca Romania se va schimba in bine incepind chiar de atunci si ca vom avea un presedinte de care sa nu ne mai fie rusine au fost spulberate in urmatorii doi ani. Esecul lamentabil al Conventiei Democrate ca solutie politica si al presedintelui Constantinescu, inlocuit in 2000 de eternul Ion Iliescu, a aruncat Romania cu mult in urma restului tarilor din fostul lagar sovietic si a contribuit din plin la erodarea increderii in reusita democratiei la noi.

Traian Basescu a avut un parcurs furtunos in cei doi ani ca presedinte. A gasit, se pare, formula cistigatoare pentru a fi un conducator de succes al Romaniei: amestecul potrivit de consecventa politica, mindrie nationala, popul