Un week-end cît un an, la Sibiu. În oraşul devenit Capitală Culturală Europeană, un sfîrşit de săptămînă poate ilustra destul de fidel întregul program al lui 2007. Pentru exactitate, adăugaţi totuşi o ploioasă zi de luni. Percepţia depinde însă mult de privitor, dacă acesta rămîne sau pleacă: Sibiul poate fi oraş-amantă, oraş-nevastă...

Am pornit în călătoria culturală vineri seara, cînd, aşezată pe un scaun cu faţa la un perete argintiu, am privit printr-o vizetă îngustă într-o cameră stranie. Spion pe scena teatrului, la Experimentul Iov al lui Mihai Măniuţiu, ţi-e jenă că, din interiorul încăperii, chipul ţi se zăreşte, luminat de reflectoarele destinate actorilor, iar ceilalţi îţi pot vedea tresărirea, din ferestruicile lor tăiate în peretele opus. Dacă te laşi puţin pe spate, în umbră, intimitatea se apropie de perfecţiune. E bine, fiindcă toată lumea se cunoaşte cu toată lumea; sînt doar cîteva locuri şi se intră cu invitaţie. Timp de o oră, îl urmăresc ca un voyeur pe Marian Rîlea, iar pe drumul spre casă, sub castanii scăpaţi de la tăiere - fraţii lor au fost jertfiţi în numele "fluidizării traficului" - vorbele actorului încă îmi sună în suflet.

Vizeta decupată în perete avea să se lărgească, cît pentru două mii de ochi, sîmbătă seara, la Sibiu Jazz Festival. În cortul albastru, "Summer Time" cîntat de un puşti de 15 ani - nume de scenă Al Baroc -, nepot al Aurei Urziceanu, leagănă o mie de trupuri. Dincolo de pereţii de plastic, oraşul doarme. Mă strecor printre rănile lui, căci i le ştiu pe de rost: parcarea de la "Bulevard" e şantier, aşadar cobor pe la teatru, ocolesc tranşeele de la Magazinul "Dumbrava" şi iată-mă în cartierul meu, încercînd să nu trezesc cîinii care pe întuneric nu mai ţin cont de nici o prietenie. Duminică dimineaţa, muncitori guralivi ridică munţi de schele în Piaţa Mare, iar scenele se asamblează sub ochii turiştil