S-au împlinit, în această primăvară, doi ani de când Mircea Geoană se află în fruntea Partidului Social Democrat. Aniversarea l-a găsit pe caii suspendării preşedintelui Băsescu, alături de alţi lideri de partide, dar, mai ales, braţ la braţ cu Ion Iliescu, într-o şarjă ce nu a avut efectul scontat. „Traian Băsescu n-a învăţat nimic din acest referendum“, spunea Geoană imediat după aflarea rezultatelor. Lecţia mi se pare însă deschisă pentru toţi participanţii, iar Domnia sa a fost unul dintre cei cu muşchii încordaţi.

Dacă ar fi furişat privirea nu spre bileţelele de pe birourile SRI sau spre sticlele de whisky ale lui Băsescu, ci în agenda cetăţenilor, ar fi remarcat problemele din sistemul de sănătate şi cel de pensii, din învăţământ, turism, infrastructură etc., seceta şi sărăcia de la ţară, şomajul şi mizeria de la oraş, iar ca lider de partid (chiar şi de opoziţie), ar fi putut focaliza (măcar în perspectivă) pe atragerea de fonduri europene, pe îmbunătăţirea activităţii din instituţiile statului, găsirea de alternative pentru cei disponibilizaţi. Cum mulţi dintre parlamentarii PSD (partid puternic, bine articulat, care nu a putut fi învins în alegeri decât de coaliţii) cunosc bine situaţia din teritoriu, ea nu poate fi un mister pentru Geoană, căruia îi revine în mare măsură responsabilitatea deciziei că prioritară pentru ţară ar fi fost iniţierea procedurii de suspendare a preşedintelui.

Descoperit şi promovat de Adrian Năstase în ministerul pe care acesta îl păstorea în 1990 (Externele), ajuns apoi ambasador în SUA (1996-2000), Geoană era ministru de externe (în guvernul Năstase) cu o bună imagine când, în 2004, a decis să intre în lupta pentru Primăria Capitalei. A fost învins de Băsescu, după o campanie în care pesedistul a renunţat la limbajul diplomatic, în favoarea celui pe care îl ştia de pe vremea când arbitra în Divizia Onoare, la Bragadiru