Ofer din nou cititorilor trei fragmente din articole apărute în Dilema acum zece ani. Nu voi abuza de asemenea obosite republicări, dar, deocamdată, nu mă pot abţine. Potrivelile încep să mi se pară patetice. S-ar zice că trăim circular, incapabili să depăşim un "arhetip" al crizei, o schemă politică cu aspect de destin. Convingeţi-vă!
Admitem cu toţii că viaţa politică are alte criterii şi altă logică decît viaţa comunitară obişnuită. Eşti, deseori, pus în situaţia să stai de vorbă şi să faci alianţe utile cu oameni şi partide de tot felul, cu care, dincolo de suprafaţa unei strategii de conjunctură, nu ai nimic în comun. Cu toate acestea, e preferabil ca raportul dintre pragmatism şi onorabilitate să se păstreze în hotare convenabile, astfel încît imaginea proprie să nu fie afectată ireversibil: se pot accepta cîteva riduri prost plasate, dar nu strîmbătura definitivă, strîmbătatea. Fiecare trebuie să decidă singur pînă la ce limită jocul dintre compromis şi desfigurare e tolerabil. O limită există totuşi. Ea se traduce în preţul pe care eşti dispus să-l plăteşti pentru a ajunge la putere. Mai devreme sau mai tîrziu, electoratul sancţionează cinismul, lipsa de scrupule, machiaverlîcul facil. De aceea, politicianul adevărat va avea întotdeauna instinctul coaliţiilor permise şi al celor excluse. Identitatea sa se va preciza şi se va menţine în conştiinţa publică prin buna funcţionare a acestui instinct. Nu ni-l putem închipui pe Mitterrand, în aparenţă om al tuturor "coabitărilor", mărşăluind alături de Le Pen. Simţul demnităţii, al anvergurii proprii, al coerenţei doctrinare, dacă nu o simplă exigenţă de gust îl vor fi împiedicat să iasă pe scenă în vecinătatea infamantă a unui demagog de extremă. Ştia că ceea ce ar fi cîştigat printr-o astfel de "licenţă" n-ar fi putut compensa pierderile. ("Afinităţi", Dilema nr. 249, 31 oct. - 6 nov. 1997)
Sîntem
