Zbor, non-stop, către Minneapolis-St. Paul de pe un viitor aeroport internaţional, pe jumătate construit, aruncat între întinse cîmpuri pustii. De aici pornesc zboruri fără escală către oraşe îndepărtate de pe tot Pămîntul şi maşinăriile care îţi eliberează biletele sînt potrivite să-ţi răspundă în coreeană, japoneză, tagalog, mandarină, cantoneză. Cele patru mari linii aeriene care operează de pe acest aeroport îţi oferă o listă de oraşe de destinaţie de să-ţi pierzi minţile. Dincolo de aeroportul neterminat, construit special pentru aceste patru linii, se află hangare care adăpostesc sute de jet-uri de corporaţie, gata să ţîşnească într-o secundă spre orice punct al globului. Dincolo de păşunile care vor deveni curînd piste, se ridică, iute, stoluri de MacConace, servite de megamagazine, megarestaurante şi megabiserici.

Mă aflu la Northwest Arkansas Regional Airport, cuibărit în inima unui viitor univers corporatist care va reuni oraşele Rogers, Bentonville, Springvale şi Fayetteville. Mă aflu în Inima Fiarei: sediul central al Wal-Mart. Pamîntul, înclinîndu-se în faţa voinţei neînduplecate a Imperiului, îşi pierde cu iuţeală toate trăsăturile de peisaj: copaci, vite, fermieri, recolte, văioage, dealuri. Cîmpiile acestea, care valorează acum j’de milioane, încă mai poartă căldura fermelor de animale volatilizate şi a recoltelor dispărute, deşi o pare din ele au fost deja domesticite de Tyson, ale căror fabrici ale durerii ne-au îndopat deja, în masă, cu milioane de pui crescuţi cu chimicale. De cînd s-a arătat Wal-Mart, Steaua Morţii, chiar şi vieţile chinuite ale puilor Tyson par a fi o fărîmă de natură (jalnică) pe cale de dispariţie. Steaua Morţii îşi construieşte un oraş-fortăreaţă care îi va suge către ea, în timp, pe toţi capo ai miliardelor de unităţi de producţie care îi livrează, o extind şi anexează noi teritorii. Restaurantele lor, staţiilor