La un an de la inundaţiile care au devastat multe dintre localităţile din sudul ţării, Bechetul îşi numără încă ruinele. O parte din casele distruse au fost reconstruite cu ajutoarele trimise de guvern, altele reabilitate. Cele mai multe însă continuă să se degradeze sub ochii proprietarilor neputincioşi.

24 aprilie 2006 a fost o zi neagră în calendarul Bechetului. Era dimineaţă când Dunărea a spart malurile şi s-a năpustit cu o furie oarbă în oraş, măturând totul în calea ei. În câteva minute, străzile din josul localităţii au fost una cu fluviul, singurele mijloace de transport rămânând bărcile. Cuprinse de apa nemiloasă, casele s-au fărâmiţat precum castelele de nisip. Au murit animale, culturi, speranţe. Şi au plâns sute de oameni. Pentru că după dezastru, jalea a rupt şi ea zăgazurile. Cu puţinul pe care l-au smuls apelor, oamenii s-au refugiat la rude, prieteni ori în adăposturi puse la dispoziţie de autorităţi. Nu mai era loc decât de disperare: îşi pierduseră casele, bruma de avere strânsă într-o viaţă de om. Şi nu credeau că se vor mai putea întoarce vreodată acasă.

Primii nori s-au risipit o dată cu venirea tirurilor de ajutoare. De la guvern, de la oameni de afaceri, de la fundaţii internaţionale, pachetele cu alimente, haine, corturi, medicamente au continuat luni la rând să le readucă speranţa oamenilor din Bechet. Fiecare membru de familie a primit, de asemenea, un milion şi jumătate de lei.

Materialele de construcţii au fost însă darul cel mai de preţ. Pe mulţi i-au convins să se apuce pe loc de lucrări - să-şi repare casele afectate ori chiar să-şi ridice altele, din temelii. Alţii au stat la poartă, cu chiştoacele în colţul gurii, privindu-i pe voluntari cum muncesc pentru ei. E drept, s-au găsit câţiva care au schimbat sacii de ciment pe obiecte considerate mai utile decât o locuinţă: telefoane mobile, televizoare sau chi