Ultimul numar din New York Review of Books atinge, intr-o cronica muzeala, un aspect interesant al globalizarii: tendinta din ce in ce mai pronuntata a consumatorului si cumparatorului de arta - si ne referim aici la colectionarii de artefacte si de arta - de a cumpara sau rascumpara productii ale natiunii/poporului din care provine.
Un recent exemplu este un superb vas chinezesc din secolul al 16-lea, achizitionat pentru fabuloasa suma de 13 milioane de dolari de un colectionar din China numai pentru a-l aduce acasa. China este de altfel unul dintre cele mai active locuri care se implica, atit la nivel de tara, cit si la nivel personal, in rascumpararea si readucerea "acasa" a obiectelor valoroase de arta raspindite pe peste tot in lume. Acelasi articol mai remarca si faptul ca, de exemplu, colectionarii germani au dezvoltat in ultimii ani o pasiune suspecta pentru modernismul german si cumpara si liciteaza pentru marile nume ale picturii si sculpturii germane ale secolului al XIX-lea. Americanii fac si ei acelasi lucru.
Marile muzee urmeaza si ele un trend la fel de interesant: obiecte aflate in colectiile lor se intorc la locurile de bastina. De exemplu, Metropolitan Museum din New York a returnat zeci de mii de obiecte de arta antica locurilor de unde au provenit initial: Cipru, Turcia, Italia, Grecia.
Aceasta miscare sui generis a obiectelor de arta catre locurile de bastina e cu atit mai interesanta cu cit (re)pune in discutie paternitatea patrimoniului cultural pre-modern, in care statul national nu exista. Cit de indreptatit este astazi statul cipriot sa primeasca inapoi obiecte de arta antica, cind ele au fost produse intr-un context in care ideea unei nationalitati insulare era mai mult decit improbabila. La fel de complicata este si situatia artei otomane, din colectia careia acelasi Met a decis sa returneze (acum mai bine
