A fost o vreme, vremea "Podului Prieteniei", cînd relaţiile oficiale dintre România şi Bulgaria, republici "populare" amîndouă, erau atît de bune încît lui Hristo Botev, poetul revoluţionar şi erou al vecinilor, i se consacra un bulevard în Bucureşti şi i se plasa bustul în "Parcul de Cultură şi Odihnă", în acea colecţie care cuprindea portretele de piatră ale minţilor celor mai luminate, de la Shakespeare la Djambul Djambaev, muzica avîndu-i şi ea pe Beethoven, Ceaikovski şi Verdi. Ba chiar mai tîrziu, în 1975, la centenarul morţii poetului bulgar, comemorat la Muzeul Naţional de Istorie, se umplea sala cu pionieri aduşi de la şcoală, ca să se ştie că "în România şi copiii îl iubesc pe Botev". Casa în care a locuit vreo doi ani în Bucureşti, pe lîngă Foişorul de Foc, este monument istoric.

Întreţinute formal, dar corect, acestea erau amintiri din epoca luptei poporului bulgar pentru independenţă. Vetrele mişcării naţionale au fost în România: Ismail şi Bolgrad, Brăila, Bucureşti. Aici s-au înfiinţat, în 1866, Comitetul Central Secret şi, în 1869, Comitetul Central Revoluţionar. Ca orice emigraţie politică, cea bulgară îşi căuta un centru de coordonare şi, în acelaşi timp, această aspiraţie era zădărnicită de tendinţe centrifuge şi contradictorii, din cauza divergenţelor personale sau principiale. De-a lungul deceniului care a precedat războiul nostru pentru independenţă, atitudinea autorităţilor româneşti faţă de aceşti conspiratori contra Imperiului Otoman a fost de o bunăvoinţă mergînd pînă la complicitate. Ceea ce-i apropia pe unii de alţii, dincolo de interesul comun, era capitalul ideologic liberal.

Liderul grupului revoluţionar de la Bucureşti a fost Liuben Karavelov (1837-1879). După nouă ani la Moscova, el se întorsese cu mare admiraţie pentru literatura rusă, dar cu o straşnică teamă de extinderea influenţei politice a Rusiei în Balcani. Co