Fanfara sau muzica militară, aceeaşi compoziţie sub alt ambalaj, aceleaşi sentimente pe care le năşteau ieri muzicanţii formaţiei, dar şi astăzi, când valsurile şi marşurile lor se fac auzite. „Trecea fanfara militară/În frunte c-un tambur major/Tras prin inel, cu mustăcioară/Şi buzdugan strălucitor./Ici-colo, câte-o domnişoară/Privea c-un zâmbet visător/Trecând fanfara militară/Cu tot alaiul ei sonor“. Sunt versurile regretatului Dan Spătaru, care descriu atât de bine imaginea fanfarelor de altădată, a muzicanţilor militari care trezeau sentimente sincere în inimile tinerelor domniţe.

Toate poveştile încep cu „a fost odată“ O reîntoarecere în timp, prin anul 1830, şi avem să aflăm povestea lor, a fanfarelor de ieri, a muzicii militare de astăzi. Muzica militară de la Craiova a luat fiinţă într-o împrejurare deosebită. „În acel an fiind ţara bântuită de holeră, craiovenii, pentru a scăpa oraşul de acea urgie, se hotărâseră să aducă moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, ce se aflau la Mânăstirea Bistriţa, şi pentru a primi acele sfinte moaşte cu toată pompa cuvenită hotărâră să iasă înainte, la marginea oraşului, toată oastea ce se afla în oraş: pentru aceasta lipsea însă podoaba acelei oştiri, adică muzica; de aceea marele spătar Alecu Ghica provoacă înfiinţarea ei... Alexandru Ghica a adunat laolaltă toţi instrumentiştii suflători la acea dată în oraş, i-a îmbrăcat în haine militare şi i-a pus în fruntea cortegiului care se formase pentru însoţirea moaştelor. Formaţia întocmită atunci va constitui nucleul viitoarei muzici militare a corpului de armată ce avea garnizoana în capitala Olteniei. Această muzică, singura în toată oştirea din Ţara Românească, s-a numit „Banda ştabului“ şi avea capel-maistru un muzicant din Imperiul Austro-Ungar pe nume Doboş şi subcapelmaistru pe Dinică, lăutar de-al lui Golescu, care era şi prim-clarinetist“, povesteşte în car