Toate acestea s-au petrecut in vara anului 2004. Aveam 11 ani.
Cand am plecat la tara, la bunicii mei, in vacanta, m-am despartit cu greu de Bedan. Batranul Bedanu era un doberman cu labe finute, ca de catelusa, si cu ochii calzi si iubitori. Unii se temeau de el, dar pentru mine era fratiorul meu. Asa ii spuneam dintotdeauna, pentru ca atunci cand m-am nascut, el era deja mare. Era un caine frumos. Mi se parea cel mai frumos din lume. Am plecat si l-am lasat acasa, in Bucuresti. In fiecare zi ma gandeam la el inainte de a adormi si dimineata, cand ma trezeam. Lui ii spuneam in gand totul, tot ce faceam. Toate bucuriile. Il iubeam pe Bedanu. Stiam ca ma simte, ca ma aude, de-acolo, de la Bucuresti. Pentru un caine ca el nu existau distante. Stia totul despre mine, oriunde as fi fost.
Intr-o zi, a sunat telefonul. Dormeam. Era dimineata. Mama nu plangea, dar cand am auzit tremurul vocii, am stiut ca se intamplase ceva. Bedanu murise. Toate suferintele lui de caine batran se sfarsisera. Fratiorul meu cu blana nu mai era. Mama spunea ca pentru el e mai bine. Incercam sa o cred. Apoi am inteles ca nu ne vom mai vedea niciodata. Ca nu ne vom mai juca niciodata. Ca nu ne vom mai tine niciodata in brate. Ca niciodata nu ne vom mai privi si ca nu ne vom mai mangaia. Bedu plecase la Dumnezeul Bedanilor.
Am plans mult. Stiam ca e batran. Ca ar fi trebuit sa plece de mult. Iubirea noastra pentru el si iubirea lui pentru noi il tinusera in viata. Stiam ca intr-o zi va veni clipa, dar nu intelegeam de ce asteptase ca eu sa plec in vacanta... As fi vrut macar sa-mi iau le revedere, sa-l mai tin inca odata in brate si el sa toarca precum o pisica. Poate ca l-am si certat putin ca plecase asa. Poate ca acolo unde plecase se facuse inger. Poate ca isi amintea de noi. Poate ca sufletul lui se gandea la noi. Poate si lui ii era dor, acolo unde era, de blocul nostr
