„Partidul Social Democrat este hotărât să meargă până la capăt. După suspendarea lui Băsescu urmează demiterea sau demisia.“ Însemnarea lui Mircea Geoană, de pe blogul său personal, e datată 23 aprilie şi, la ceva mai mult de o lună de atunci, după referendum, e greu să nu observi ironia situaţiei, căci scaunul de preşedinte al PSD se clatină serios sub actualul ocupant. Există o mulţime de motive pentru care un politician ar putea - sau ar trebui - să-�

„Partidul Social Democrat este hotărât să meargă până la capăt. După suspendarea lui Băsescu urmează demiterea sau demisia.“ Însemnarea lui Mircea Geoană, de pe blogul său personal, e datată 23 aprilie şi, la ceva mai mult de o lună de atunci, după referendum, e greu să nu observi ironia situaţiei, căci scaunul de preşedinte al PSD se clatină serios sub actualul ocupant.

Există o mulţime de motive pentru care un politician ar putea - sau ar trebui - să-şi facă un blog: contactul direct cu publicul (şi în special cu segmentul cel mai dinamic, acela al tinerilor, care vor conta din ce în ce mai mult în viitoarele calcule electorale), posibilitatea de a-ţi creşte notorietatea, dacă eşti un politician tânăr, de a lansa şi, eventual, testa campanii, precum şi de a avea un feedback imediat din partea cititorilor.

Doar câţiva politicieni români au bloguri personale: Geoană, Ioan Mircea Paşcu, Gheorghe Copos (despre clubul Rapid), Zsolt Nagy sau Cozmin Guşă. Citindu-le însemnările, te întrebi de ce s-or mai fi deranjat să se apuce de scris: Guşă face comparaţii între Ceauşescu şi actualul preşedinte, Geoană postează interminabile discursuri politice împotriva aceluiaşi Băsescu, iar Nagy, urmărit penal, îi acuză pe procurorii DIICOT şi, în treacăt, îşi reglează conturile cu Guşă. Adică ceea ce auzim de la ei aproape în fiecare zi. E imposib